Aveau dreptate să atace deoarece, pentru toată lumea, era limpede că mizele erau multiple, mai întâi de toate politice şi de-abia apoi economice, astfel încât victoria sau înfrângerea echivalau cu confirmarea sau demolarea proiectului european, aflat în momentul în care, pentru prima oară de la demararea sa, a trebuit să se confrunte cu o provocare existenţială de asemenea dimensiuni, afectând în mod egal toate Statele Membre, în condiţiile în care Uniunea Europeană juca singură, perfect conştientă că nu se putea baza pe parteneriatul euro-atlantic. Ba chiar trebuind să acţioneze, tot pentru prima oară, în condiţiile restrictive determinate de sancţiunile ample impuse de Administraţia Trump.

În acest context, oricât de straniu a apărut această teză în urmă cu câteva săptămâni, atunci când teza a început să fie luată în considerare foarte serios în cadrul restrâns al decidenţilor de la Bruxelles, operaţiunea desfăşurată ieri în capitala europeană a însemnat un Plan Marshall european în favoarea Europei“, demonstraţie finală a puterii şi capacităţii de lucru în comun a 27 de State Membre, primul exerciţiu acceptat şi dus la bun sfârşit ca acţiune de solidaritatea strategică şi demonstraţie de putere şi coeziune în efortul de supravieţuire.

Desigur, toţi participanţii ştiau asta foarte bine, „acţiune de solidaritate“ însemna, pentru prima oară, nu solidaritate naţională în binecunoscutul sistem al protecţionismului „fiecare pentru sine, izolat de restul lumii cu ziduri şi mentalitate egoistă de jucător singuratic“, ci de solidaritate la nivel de sistem, aşa cum se promise se şi se garantase prin proiectul UE şi în momentul aderării fiecărui stat la arhitectura comună: la nevoie, nimeni nu va lăsa singur, atunci vom fi în stare să ne punem resursele împreună în aventura supravieţuirii comune a sistemului!

Cu toate astea, nimeni nu avea niciun fel de garanţie că pariul franco-german va putea reuşi, confruntat cum a fost în permanenţă de egoismele încă restante ale unor state, discret inflamate de actori interesaţi în implozia UE. Şi nici nu se ştia care ar fi putut să fie funcţionarea fizică, legală şi constituţional corectă a mecanismului respectiv şi, în final, nu se ştia nici care va fi nivelul de acceptabilitate dincolo de care populismele din ce în ce mai prezente pe scena politică a unor ţări puteau distruge orice fel de înţelegere. Dar mai era un element, subteran şi cu toate acestea dominant în negocierile astea atât de complicate: este vorba despre nivelul ameninţării reprezentate de eşecul proiectului şi de eventualitatea ca Statele membre să rămână singure, plus în fundul gol şi fără resurse, având exemplul american al efectelor dezastruoase ale populismelor combinate cu managementul dezastruos de criză. În aceste condiţii, întrebarea unanim prezentă dar niciodată direct evocată era: dacă fiecare stat rămâne singur, la cine va fi obligat să apeleze ca sursă imediată de cash şi linii de susţinere a economiei naţionale? Răspunsurile sunt puţine şi, iarăşi din punct de vedere politic, totalmente inconvenabile şi cvasi-imposibil de acceptat.

Iată explicaţia imensului oftat de uşurare în momentul în care s-a primit mesajul „DEAL“ pe Twitter difuzat de Charles Michel înainte de începere conferinţei de presă care a debutat la ora 6.45. Iată discursul său, important deoarece, ca orice mesaj la cald şi cu asemenea miză, vorbeşte şi despre o valoare comună, acea valoare de solidaritate care s-a dovedit mai puternică şi a produs soluţia unică adoptată azi:

Tehnic, asta se traduce într-un buget multi-anual al UE 2021-2027 în valoare de 1074 de miliarde Euro şi un Plan de Relansare în valoare de 750 de miliarde, nivelul maxim financiar de investiţie în viitor asumat vreodată de Uniunea Europeană, revenită astfel la un statut de mare jucător global cu putere de auto-susţinere demonstrată şi cu un buget care dă garanţia unei previzibilităţi cu care poate acţiona în consecinţă, ca argument de tip AAA+ pe orice piaţă financiară a lumii. Solidaritatea înseamnă acel fond de 750 miliarde Euro care vor putea fi împrumutaţi de Comisie de pe pieţele financiare din lume, 390 de miliarde fiind alocate ca subvenţie directă pentru statele cele mai atinse de pandemie, datorie comună care va trebui plătită de cele 27 de State Membre. Din totalul sumei, României îi revin 79,9 miliarde de euro care, aşa cum a spus preşedintele Iohannis, „va fi folosită pentru a reface infrastructura în România, pentru a construi spitale, şcoli, pentru a moderniza marile sisteme publice., dar o parte semnificativă din aceşti bani vor fi folosiţi pentru relansare, pentru revigorare economică. 79.917.000.000, deci 80 de mii de milioane de euro vom folosi pentru a pune în practică, pe de-o parte, planul pentru bugetul multianual 2021-2027, un plan la care lucrăm împreună cu Guvernul deja din ianuarie şi în cel mai scurt timp va fi finalizat, pentru a fi pregătiţi să începem implementarea, iar, pe de altă parte, lucrăm de-o vreme bună deja la planul naţional de relansare, care va fi prezentat Comisiei Europene, pentru a primi fondurile pentru relansarea economică“.

Pentru toată lumea va urma etapa planurilor economice viabile şi posibil de finanţat ca atare. Dar intrăm acum în altă discuţie care ţine exclusiv de competenţele de supravieţuire naţională. Să vedem ce iese, căci timp a fost suficient pentru a desăvârşi planuri coerente şi convingătoare.