Bănci şi guverne stresate

Era în iunie 2012. Statele membre fuseseră luate pe nepregătite de şocurile financiare din Cipru, Grecia, Irlanda sau Italia. Aşa că au decis să mandateze Banca Centrală Europeană cu o misiune dificilă, şi anume examinarea sănătăţii celor mai importante 130 de bănci din UE. Analizelor li s-a spus „teste de stres”, iar echipelor care urmau să le realizeze - „joint supervisory teams”.

De fapt, asemenea teste mai fuseseră realizate atât în SUA, acum vreo zece ani, cât şi în Europa, ceva mai recent. În unele cazuri, ele nu au putut anticipa căderea spectaculoasă a unor bănci, precum celebra Dexia. De-acum, însă, era vorba să fie folosită o formulă unică de control, ca parte a unei mult visate Uniuni Bancare: pornind de la simulări ale unor situaţii complexe, s-a testat capacitatea de a gestiona derive cu mijloacele aflate la dispoziţie, pentru a vedea dacă e nevoie sau nu de recapitalizare. Dar de ce (doar) 130 de bănci? Pentru că acestea reprezintă 85% din activele bancare din zona euro. Alte patru mii de bănci mai mici din UE au rămas să fie supravegheate de autorităţile naţionale.

Zilele trecute, s-au dat publicităţii primele rezultate ale testelor de stres. Rezultatele sunt mai degrabă bune. Doar 25 dintre băncile analizate, vreme de un an, au vădit probleme în privinţa activelor. Aproape jumătate dintre ele le-au rezolvat deja, fiindcă evaluarea a avut drept dată-limită 31 decembrie trecut, iar de atunci încoace, cu maximă discreţie, codaşele au remediat ce era de remediat în privinţa recapitalizării. Practic, au rămas pe „lista neagră" opt bănci, care ar avea nevoie de circa 7 miliarde de euro, pentru a se pune la adăpost: în câteva zile, ele trebuie să trimită planuri de redresare la BCE. Ar avea, apoi, la dispoziţie nouă luni pentru a corecta deficienţele constatate şi a putea trece cu succes testele de stres. Între „repetenţi" găsim Monte dei Paschi di Siena, cea mai veche bancă din lume, care are nevoie urgentă de 2,1 miliarde de euro. Nu este, pe de altă parte, o surpriză că nouă dintre cele 25 de instituţii bancare cu probleme sunt din Italia: e ţara care a fost salvată in extremis în criza recentă, din 2008-2012, când nu mai puţin de 320 de miliarde de euro au fost necesare pentru a evita falimente care ar fi antrenat dispariţia euro şi năruirea UE.

În Italia, şi guvernul a fost stresat în ultimele săptămâni. Comisia Europeană i-a examinat bugetul pentru 2015 şi a tras concluzia că încalcă Pactul pentru stabilitate şi creştere. Semnalul a fost transmis discret, dar informaţia a ajuns în presă. Aşa că premierul Renzi a anunţat că va reduce deficitul cu 4.5 miliarde suplimentare faţă de ceea ce avusese în vedere când a elaborat bugetul. Italia nu a fost singura avertizată. Franţa a fost şi ea urechiată. Parisul a reacţionat mai greu, iar Michel Sapin, ministrul de resort, a găsit cu mare dificultate soluţii pentru a mai tăia circa 3,6 miliarde de euro dintr-un deficit cifrat iniţial la 93,5. Trebuie menţionat că una dintre deciziile luate de guvernul lui Manuel Valls, pentru a atinge obiectivul fixat împreună cu Comisia, a fost diminuarea contribuţiei franceze la... bugetul Uniunii; la rândul lui, premierul italian a decis să amâne, din 2015 în 2017, echilibrarea bugetului în termeni structurali, iar pentru anul viitor - să scadă cu jumătate de miliard sumele destinate co-finanţării fondului de coeziune european. De fapt, Parisul şi Roma au căutat să evite un aviz negativ de la Bruxelles, care - tot ca urmare a spaimei trase în timpul crizei - trebuie să valideze bugetele celor 18 ţări din zona euro, înainte de prezentarea lor în Parlamentele naţionale. Să ne înţelegem: un aviz negativ înseamnă mai mult decât un blam moral: e vorba despre sancţiuni care pot însemna 0.17% din PIB.

Testul bugetar a trebuit să fie trecut de alte trei ţări - Austria, Malta şi Slovenia -, iar Comisia a avut grijă ca nu cumva să lase vreo clipă să se înţeleagă că ar avantaja statele fondatoare în detrimentul celor venite mai târziu în comunitatea politică europeană. Presiuni politice au existat. Premierul Manuel Valls a afirmat, în faţa propriei majorităţi de la Paris, că „guvernul şi Parlamentul francez deţin suveranitatea asupra bugetului", iar colegul său italian, Matteo Renzi, a contestat făţiş aşa-numita „guvernanţă economică europeană" la ultimul Consiliu European, afirmând că va trebui deschisă o „dezbatere despre cine şi ce decide". Tratatul bugetar, adoptat în urmă cu doi ani şi ratificat de statele-membre, a fost pus sub semnul întrebării, de îndată ce aplicarea lui s-a dovedit a fi o pilulă amară pentru cele două guverne socialiste. Vorba lui Barroso, "trebuie să fim europeni în orice anotimp, nu doar când e frumos afară".

Până la urmă, calcule savante ale deficitului structural, urmare a unor negocieri aprige, au împins Comisia să formuleze, pe 29 octombrie, un răspuns la chestiunea bugetelor, folosind binecunoscutul jargon birocratic de la Bruxelles: „Nu pot identifica în chip imediat cazuri particulare de grave neîndepliniri, care să ne oblige să îmbrăţişăm o opinie negativă în acest moment al procesului", a spus comisarul Jyrki Katainen, care gestiona acest dosar foarte sensibil. El a adăugat că ţările cu care au avut loc consultări "au răspuns în mod constructiv îngrijorărilor exprimate". E limpede pentru oricine că frazele citate acoperă aproape orice evoluţie ulterioară.

Scepticii au zis că testele pentru bănci trebuie să fi fost uşoare dacă n-au făcut victime: ei au citat un studiu al Goldman Sachs, care zicea că examenul organizat de BCE ar fi trebuit să scoată la iveală un deficit de capitalizare de cel puţin 51 de miliarde. Optimiştii cred, dimpotrivă, că am ieşit nu dintr-o conjunctură proastă, ci dintr-un ciclu foarte prost, şi ne îndreptăm spre un viitor mult mai bun decât credem azi. Inclusiv atunci când vine vorba despre echilibrarea bugetelor.

În orice caz, testele de stres pentru bănci, ca şi constrângerile Comisiei asupra bugetelor naţionale sunt doar prima etapă a unui drum lung. Vor reda ele încrederea cetăţenilor în instituţiile bancare? E oare definitiv ruptă legătura dintre datoriile băncilor şi datoriile suverane ale statelor? Vor fi încurajate partidele politice să susţină, indiferent de afiliere ideologică, filosofia echilibrului bugetar? Vom avea creştere prin stimulente europene? Nu ştiu răspunsul la niciuna dintre aceste întrebări.