Text semnat de Cosmin Ioniţă[1]

Există câteva argumente care demonstrează că cele două regiuni sunt conectate, iar perspectiva română asupra acestei viziuni integrate a fost publicată deja în comun de New Strategy Center, Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „I.C. Brătianu” al Academiei Române, Institutul Aspen Romania, şi  Black Sea Trust al German Marshall Fund of the US Bucureşti.

Evoluţia recentă din Europa, precum şi din SUA, demonstrează că geopolitica a încetat să mai reprezinte fascinaţia câtorva experţi şi oficiali ce înţelegeau lumea în dinamica specifică secolului al XIX-lea, fiind mai degrabă o realitate perenă. Încadrată în conceptul dezvoltat de cei patru parteneri, această analiză urmăreşte întoarcerea geopoliticii în regiunea Mării Negre şi a Balcanilor (desigur, dacă geopolitica a plecat vreodată din acest spaţiu).

Confruntate cu o istorie dificilă ce încă le bântuie, multe state din cele două spaţii încearcă să îşi găsească locul în lume.

Sfârşitul istoriei prezis de Francis Fukuyama nu a avut loc niciodată, în ciuda faptului că existau condiţiile pentru acest scenariu după prăbuşirea Uniunii Sovietice şi decăderea modelului comunist. Universalitatea unui model socio-cultural a reprezentat, mai degrabă, un instrument pentru a stabiliza numărul mare de state apărute după dispariţia comunismului. Multe dintre ţările care au apărut în fostele spaţii sovietic şi iugoslav au experimentat nu numai trauma de a se afla de partea „greşită” a cortinei, dar au şi eşuat în a accepta uşor noile valori. Confruntate cu o istorie dificilă ce încă le bântuie, multe state din cele două spaţii încearcă să îşi găsească locul în lume, la două decenii şi jumătate de la prevalenţa modelului occidental.

Statele din Balcani şi din zona Mării Negre au fost caracterizate în principal de instabilitate după anii ’90. Cele două regiuni gemene au fost apreciate, dar şi criticate pentru acţiunile lor încă de la obţinerea independenţei. O varietate semnificativă de modele de progres au fost implementate la nivel naţional, ce au condus către reformare, dar şi către reîntoarcerea spre instabilitate politică şi descreştere economică. Devierea de la cursul asumat imediat după independenţă demonstrează că Balcanii şi Marea Neagră înregistrează prea multe provocări şi încă se confruntă cu pericolul de a deveni state eşuate. Din Caucaz şi până la Marea Adriatică, cele mai mari provocări nu rezidă în detalii, ci în ceea ce este evident.[2] Au existat prea multe speranţe în privinţa „aşteptării inteligente” prin care se urmărea ca problemele să fie amânate până când acestea aveau să îşi piardă importanţa. Mai mult, conservarea (sau îngheţarea) unor conflicte acute a părut mult mai rezonabilă decât permiterea unor masacre în zonă. Iar dacă Balcanii au trecut prin convulsia unei perioade lungi conflictuale, zona Mării Negre a înregistrat doar războaie limitate după prăbuşirea comunismului.

În acest cadru, NATO şi UE şi-au asumat un rol stabilizator în regiunea Balcanilor şi Mării Negre. Conform conceptelor existente, cele două regiuni gemene (flancuri în cadrul de lucru al NATO şi vecinătăţi conform terminologiei UE) au fost privite în mod distinct întrucât păreau că se confruntă cu provocări de securitate diferite. Însă evoluţia evenimentelor din jurul Mării Negre şi din Balcani demonstrează că cele două flancuri sau vecinătăţi au devenit complementare în termeni de securitate. Având în vedere că geopolitica se resimte din nou puternic în această zonă, ţările acestui spaţiu larg nu au reuşit să îşi construiască un mecanism viabil de comunicare între ele şi păstrează încă suspiciuni în privinţa vecinilor lor. În aceste condiţii, este dificilă creşterea rezilienţei împotriva imixtiunilor străine.

Un aspect esenţial al complementarităţii zonei 2B este cel al influenţei ruse. Bazându-se pe mecanismele de influenţă create şi dezvoltate în perioada sovietică, dar şi făcând apel la panslavism, ortodoxie şi la momente comune din istorie, Rusia a evidenţiat în ultimii ani că urmăreşte să atragă ţările din zonă (chiar împotriva voinţei acestora) către modelul pe care Moscova îl propune. Uniunea Eurasiatică nu s-a dovedit până în acest moment o alternativă reală pentru statele din zona 2B, chiar dacă a încercat să seducă prin absenţa unor reguli şi criterii de tipul modelului european concurent, ci a fost percepută ca un mecanism prin care Moscova caută să îşi exercite controlul asupra partenerilor săi. Dificultatea securitară regională provine din faptul că modelul propus de Bruxelles şi cel propus de Moscova nu par dispuse să coopereze unul cu altul. În aceste condiţii, pentru multe dintre statele din zona 2B, cele două modele pot exprima două formate „imperiale” concurenţiale, o formulă democratică, dar dificil de administrat reprezentată de UE[3], iar celălalt o structură centralizată de putere controlată de centrul rus.

Având această abordare exclusivă, UE şi Rusia reprezintă cercul interior (nucleul) al influenţei exercitate asupra zonei 2B de actori externi, dacă privim această influenţă ca un cumul de cercuri concentrice. În această dispunere, cercul median include SUA şi Turcia. Un partener permanent al stabilităţii regionale, SUA sunt nevoite în prezent să îşi aloce resursele unei serii lungi de conflicte şi probleme la nivel global. În plus, Balcanii şi Marea Neagră, cu toate problemele lor securitare, sunt depăşite de alte crize mondiale care reclamă o mai semnificativă prezenţă americană, inclusiv din punctul de vedere al resurselor alocate. În privinţa Turciei, istoria o leagă atât de Balcani, cât şi de Marea Neagră, însă Ankara nu dispune de capacitatea de a se alătura UE şi Rusiei în cercul interior. În plus, Turcia este nevoită să gestioneze o situaţie complicată pe plan intern în raport cu propriul viitor, dar şi în relaţiile cu ceilalţi actori din regiune. Cercul exterior al imaginii influenţei externe în Balcani şi Marea Neagră este ocupat de China şi de statele din Golful Persic. Instrumentele utilizate de cei mai noi actori interesaţi de zona 2B sunt în principal financiare, menite să dezvolte un ataşament cultural şi politic al statelor din zonă prin îmbunătăţirea situaţiei economice.

În ultimii ani, Moscova a făcut destul de puţine eforturi pentru a convinge ceilalţi actori că acţiunile sale respectă normele dreptului internaţional.

Deşi stârneşte un interes din ce în ce mai mare în ultima perioadă, politica Rusiei nu ar trebui să surprindă ceilalţi actori. Insistând asupra moştenirii istorice, Rusia încearcă să îşi renegocieze statutul, însă Rusia nu ar trebui privită în toate şi peste tot. Raţiunea pentru acest argument este relativ simplă: Rusia nu are resursele necesare pentru a controla un spaţiu atât de mare şi nici experienţa unui model de succes care să îi facă sarcina mai uşoară. În ultimii ani, Moscova a făcut destul de puţine eforturi pentru a convinge ceilalţi actori că acţiunile sale respectă normele dreptului internaţional şi că valorile şi principiile care o ghidează sunt menite să asigure securitatea în Europa. Ceea ce Rusia a încercat să exprime în ultimii ani este faptul că va reuşi să îşi renegocieze oricum poziţia în sistem, fie şi prin acţiuni care să intimideze alte state şi comunitatea internaţională. Alegând această cale pentru a-şi realiza obiectivul, Moscova a pus în practică o serie de măsuri pentru a convinge alţi actori că beneficiază de capabilităţi impresionate şi nu va ezita să le utilizeze la nevoie[4].

Mai mult, predictibilitatea autorităţilor ruse nu are o tendinţă favorabilă, proiectul de buget pentru anul 2017 înregistrând o scădere semnificativă de alocări în domenii cheie, precum educaţia, însă păstrează o finanţare ridicată pentru apărarea naţională. În plus, procentul de cheltuieli secrete ale bugetului a crescut la rândul său[5].

Această abordare a Moscovei în politica sa externă şi de securitate nu va face decât să sporească sentimentul de insecuritate în zona 2B. Dialogul este de preferat unei stări tensionate sau conflictuale. Orice ar crede liderii de la Bruxelles şi de la Moscova, Rusia este şi un stat european. În aceste condiţii, un dialog îmbunătăţit între cei mai influenţi doi actori în zona 2B nu poate decât să crească sentimentul de securitate în Balcani şi în zona Mării Negre. În realizarea acestui obiectiv, UE ar trebui să îşi menţină unitatea şi angajamentul pentru valorile şi principiile sale fundamentale. În ciuda problemelor interne cu care se confruntă UE, progresul formidabil pe care această structură l-a adus membrilor săi, dar şi vecinilor, ar trebui să convingă pe oricine, inclusiv pe ruşi, că scopul acesteia este cristalizat sub forma menţinerii păcii pe continent şi asigurării unei creşteri economice sustenabile. Pentru ca acţiunea UE în plan extern să fie eficientă, inclusiv în relaţia cu Rusia, este nevoie în primul rând de coerenţă şi solidaritate în acţiunile asumate. Tentaţia unor state UE de a prefera un dialog bilateral aprofundat cu Moscova, inclusiv pentru obţinerea unor dividende economice sau energetice, în detrimentul solidarităţii europene, poate fi un demers contraproductiv pe termen mediu şi lung. Moscova va specula incapacitatea UE de a acţiona unitar şi acest lucru nu va face decât să stimuleze apetenţa Kremlinului pentru un comportament agresiv, impredictibil şi puţin cooperant, în mod real, cu Occidentul, ceea de fapt UE chiar doreşte să evite.

UE a demonstrat până în acest moment că deţine un avantaj competitiv în raport cu modelul pe care îl promovează Rusia. Securitatea în Europa nu se va îmbunătăţi însă dacă Rusia va continua să testeze coeziunea UE în fiecare punct vulnerabil. În acelaşi timp, izolarea Rusiei nu poate fi o soluţie pe termen lung pentru continentul european. Relaţiile dintre cele două entităţi vor fi puternic schimbate fundamental în momentul în care Moscova va înţelege rolul pe care îl are UE în dezvoltarea continentului şi a vecinătăţilor sale. Însă pentru moment, Rusia continuă să îşi convingă cetăţenii că europenii îi privesc cu ostilitate[6].

Din nefericire, multe dintre statele din zona 2B privesc tranziţia nu ca pe un proces, ci ca pe un rezultat în sine.

Confruntarea dintre actorii externi principali din zona 2B nu ar trebui să descurajeze statele ce compun această regiune. Explicaţiile geopolitice au fost în repetate rânduri folosite de liderii din Balcani şi Marea Neagră pentru a justifica propriile eşecuri în modernizarea statelor şi încheierea procesului de tranziţie. Din nefericire, multe dintre statele din zona 2B privesc tranziţia nu ca pe un proces, ci ca pe un rezultat în sine. Mai mult, tranziţia a fost utilizată pentru a explica dificultăţile interne ale acestor state. O privire atentă asupra Balcanilor şi Mării Negre ne arată că există mult mai multe oportunităţi în acest moment pentru fiecare dintre state, în ciuda confruntării dintre actorii externi. Este datoria liderilor acestor ţări să profite de potenţialul existent deja în regiune, nu să privească în permanenţă pentru soluţii şi explicaţii în exterior.

Soluţiile regionale în acest spaţiu sunt în continuare împiedicate de incapacitatea fiecărui stat din zonă de a răspunde dificultăţilor interne cu care se confruntă. Liderii din fiecare stat ar trebui să se concentreze asupra obiectivelor pe termen mediu şi lung – în ciuda ciclurilor electorale limitate – şi ar trebui să demonstreze că şi-au însuşit faptul că viitorul nu este bazat pe nerăbdare, ci pe perseverenţă. Unul dintre argumentele pentru care zona Balcanilor şi a Mării Neagre este privită printr-o perspectivă integrată ţine de această incapacitate a liderilor naţionali de a obţine rezultate. Unii dintre aceştia au demarat adevărate campanii prin care încearcă să plaseze responsabilitatea pentru eşecurile proprii asupra actorilor externi.

În ultimii ani, UE a fost un sprijin permanent al statelor din Balcani şi Marea Neagră în procesul de modernizare. În ciuda acestui lucru, UE s-a confruntat cu o serie de acuze dure[7], atitudine ce alimentează euro-scepticismul. Alunecarea treptată de pe traseul principiilor democratice şi predictibilităţii în favoare unei conduite politice populiste şi naţionaliste reprezintă un alt factor ce poate să conducă la o agravare a mediului de securitate în spaţiul 2B. Este esenţial ca fiecare dintre statele din Balcani şi din jurul Mării Negre să conştientizeze responsabilitatea proprie în privinţa asigurării securităţii în Europa. Frustrarea, vizibilă deja în rândul unor lideri politici din regiune, tinde să îi determine să se perceapă ca brokeri de putere, ameninţând că sunt capabili oricând să realimenteze conflictele din zonă, dacă nu primesc ceea ce îşi doresc. Nici UE şi nici Rusia nu susţin reluarea conflictelor militare în zona 2B, generate de o recrudescenţă a naţionalismului local, întrucât cei doi actori evită astfel situaţii impredictibile în apropierea graniţelor lor. Chiar dacă este percepută de multe ori ca un generator de instabilitate, Rusia nu pare dispusă să fie afectată de anumite evoluţii care au loc independent de voinţa sa.

De fapt, principala temă de discuţie pentru statele din zona 2B ar trebui să fie cooperarea. În ciuda asigurărilor primite din partea oficialilor statelor din Balcani şi zonă Mării Negre cu privire la deschiderea lor, cooperarea regională este una modestă. Cele mai multe dintre statele din zonă preferă să îşi construiască tratate bilaterale cu actorii externi principali, însă nu reuşesc să înţeleagă potenţialul unor angajamente regionale multilaterale. UE nu limitează în niciun fel mecanismele de cooperare regională, ci chiar le încurajează.

Acelaşi tip de abordare îl are şi China, un actor extern la fel de interesat de instrumente de cooperare regională care să asigure dezvoltarea zonei ca un întreg. În aceste condiţii, dacă actorii internaţionali nu se opun cooperării regionale, iar această dimensiune are un potenţial important pentru statele din zona 2B, coagularea unui mecanism regional este nu numai oportun, dar şi de încurajat.

© Publicat de New Strategy Center

website: www.newstrategycenter.ro

e-mail: office@newstrategycenter.ro


[1] Dl. Cosmin Ioniţă este director pentru programe de cercetare al New Strategy Center. Este doctor in istorie şi, totodată, profesor asistent la Facultate de Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti. Acest articol reprezintă opinia autorului şi nu exprimă în mod obligatoriu şi punctul de vedere al New Strategy Center.

[2] Edward P. Joseph, “Back to the Balkans”, Foreign Affairs 84, 1 (2005): 122.

[3] Jan Zielonka, Europe as Empire: The Nature of the Enlarged European Union (Oxford: Oxford University Press, 2007), 9. Jan Zielonka argumentează că un stat European este imposibil de realizat într-un orizont de timp previzibil, în ciuda eforturilor unor lideri europeni. Continuarea extinderii va consolida percepţia că UE se aseamănă cu „un fel de regat medieval”.

[4] Mihai Diac. „Putin şi-a testat cu succes trenul nuclear care poate lansa rachete asupra Europei”, România Liberă. 23 noiembrie 2016; http://www.romanialibera.ro/actualitate/international/putin-si-a-testat-cu-succes-trenul-nuclear-care-poate-lansa-rachete-asupra-europei-433762.

[5] Petr Petreba, Petr Orehin. „Kazna opustela”, Gazeta.ru. 13 octombrie 2016. https://www.gazeta.ru/business/2016/10/12/10247573.shtml#page1.

[6] “Rusofobskoe Bingo”. RIA Novosti, 12 noiembrie 2016, https://ria.ru/society/20161112/1481228907.html. Jurnaliştii ruşi au realizat un joc de bingo prin care ironizează tendinţa europeană de a asocia Rusia cu un element perturbator al sistemului internaţional.

[7] Nik Martin, “Germany, EU have failed us, Macedonian president says”, Deutsche Welle, 11 martie 2016. http://www.dw.com/en/germany-eu-have-failed-us-macedonian-president-says/a-19110117. Preşedintele Republicii Macedonia, Gjorge Ivanov, şi-a exprimat dezamăgirea că ţara sa „a fost mereu o victimă a instituţiilor UE”. El a adăugat că manipularea ţării sale a fost un proces continuu în ultimii 25 de ani, în ciuda eforturilor pe care conaţionalii săi le-au făcut. Ivanov a explicat că nimic nu pare suficient întrucât „Macedonia nu a obţinut nimic din partea Uniunii Europene, nici statut de membru, nici zona Schengen şi nici NATO […] Nimeni nu ne vrea”.