#BabyPresident

Titlul e un hashtag, folosit în Irlanda la referendumul din 22 mai. De fapt, în ziua cu pricina, s-au organizat două consultări cetăţeneşti. Despre una – referitoare la căsătoriile gay – s-a vorbit mult. Celei de-a doua, aşezate sub semnul #BabyPresident, nu i s-a acordat aproape deloc atenţie.

Cunoscută, până nu demult, pentru catolicismul său ultra-conservator, Irlanda a devenit vinerea trecută prima ţară care legalizează, printr-un vot popular, căsătoriile între persoane de acelaşi sex. Într-adevăr, celelalte state care au recunoscut, în ultimii ani, ceea ce francezii numesc „le mariage pour tous”, au adoptat legi în acest sens, fără a consulta corpul electoral. Ponderea voturilor favorabile a fost mai mică decât anunţau sondajele: circa 62 la sută, faţă de 78 de procente, cât se estima prin aprilie. Aprobarea nu e motiv de mirare, dacă ţinem seama că ambele partide care alcătuiesc guvernul şi controlează 2/3 din Parlament – Fine Gail şi Labour – au susţinut răspunsul câştigător. Rezultatul e, totuşi, surprinzător, dacă ne amintim că, în această ţară, depenalizarea homosexualităţii a fost decisă abia în 1993.

Tot pe 22 mai, irlandezii au mai răspuns la o întrebare, şi anume dacă sunt de acord ca vârsta minimă pentru a candida la prezidenţiale să scadă de la 35 de ani, cât e în prezent, la 21. E o propunere venită, ca şi prima, de la o Convenţie constituţională. Merită să zăbovesc puţin asupra acesteia. Convenţia cu pricina a lucrat vreme de un an, fiind instituită de cele două camere legislative (Houses of Oireachtas). A fost alcătuită din 100 de persoane: sub conducerea unui preşedinte independent, ea cuprindea 33 de reprezentanţi ai partidelor politice, proporţional cu forţa lor parlamentară, şi 66 de cetăţeni, desemnaţi în mod aleator, de o companie de sondaje, care a ţinut seama de câteva criterii de reprezentativitate (vârstă, gen, nivelul veniturilor, domiciliu şi ocupaţie). Convenţia a fost mandatată să facă recomandări pentru schimbarea Constituţiei: au fost multe pe agenda sa, dar, până la urmă, dintre cele 19 propuneri făcute, au rămas să fie tranşate prin referendum doar două, şi anume căsătoria între persoane de acelaşi sex şi reducerea vârstei minime pentru candidatura la şefia statului. Alte idei – precum reducerea de la 7 la 5 ani a mandatului prezidenţial sau depenalizarea blasfemiei – au fost respinse, după îndelungi discuţii şi analize.

Dacă în cadrul Convenţiei, coborârea vârstei de vot pentru candidaţii la preşedinţie a fost aprobată cu 50 de voturi la 47, cetăţenii au respins-o la urne cu peste 70 de procente. A fost cea mai dezechilibrată consultare populară organizată vreodată în Irlanda. Argumentele „pro” au fost slabe. Cel mai frecvent întâlnit a fost următorul: nu vom alege, de bună seamă, un preşedinte de 21 de ani, dar îi putem da voie cuiva de această vârstă să-şi încerce şansa, aducând astfel în dezbatere problemele tinerilor. Alte motive avansate erau şi mai fragile: „orice prag e arbitrar”, „dreptul la vot nu poate începe mai devreme decât dreptul de a fi ales” etc. etc. Adversarii s-au concentrat asupra unei singure idei: pentru a fi preşedinte, e nevoie de experienţă. Vârsta minimă a rămas, deci, neschimbată.

Dacă ne uităm la alte ţări europene, descoperim că Franţa şi trei foste ţări iugoslave (Croaţia, Muntenegru şi Serbia) au pragul cel mai jos pentru prezidenţiabili, şi anume 18 ani, în timp ce Italia are cea mai severă atitudine: ca să fii şeful statului e musai să fi împlinit 50 de ani. Ultimii patru preşedinţi italieni aveau, de altfel, în momentul în care intrau în Palazzo del Quirinale, 74 de ani (Scalfaro), 79 (Ciampi), 81 (Napolitano) şi 74 (Mattarella). Cei nouă preşedinţi ai Irlandei au fost şi ei, în momentul investiturii, mult mai maturi decât ce a propus Convenţia constituţională: cel mai în vârstă a fost primul şef al statului, Douglas Hyde, care avea 78 de ani în 1938, când îşi începea mandatul, în vreme ce – la polul opus – Mary Robinson şi Mary McAleese aveau doar 46 de ani, în clipa când au fost alese în 1990 şi, respectiv, 1997. În general vorbind, în ţările în care alegerea preşedintelui e indirectă, pragul tinde să fie de 40 de ani (excepţia e Ungaria, unde se cer 35), în vreme ce acolo unde alegerea este directă, pragul e mai jos. Dar sunt şi ţări unde şeful statului e desemnat la urne, de către cetăţeni, şi care impun vârsta minimă de patruzeci de ani: Bulgaria, Macedonia sau Turcia sunt în această situaţie.

Trebuie spus, pe de altă parte, că Irlanda a devenit una dintre cele mai active ţări în materie de referendum: din 1968 încoace, s-au ţinut nu mai puţin de 35. Celebre sunt cele prin care au fost respinse Tratatul de la Nisa şi cel de la Lisabona, pentru ca, de fiecare dată, după un an, rezultatul să fie răsturnat de un nou vot. Cunoscut e şi eşecul referendumului prin care se propunea abolirea camerei superioare, ţinut în 2013: aproape 592 de mii de cetăţeni au votat atunci pentru, iar 634 – contra.

În fine, să observăm că, dacă în cazul referendumului despre căsătoriile gay, partidele au căutat să convingă tinerii să se înregistreze pentru a vota, ştiind că ei sunt mai toleranţi cu minorităţile sexuale, votul în cazul celui de-al doilea referendum a fost unul contra întineririi candidaturilor. De aici şi formula peiorativă #BabyPresident.