Este un semn clar, dur şi fără echivoc că autorităţile din diferite ţări ale occidentului european încep să cedeze sub presiunea reală a opiniei publice asfixiate de „corectitudinea politică“. Ajunsă la limita de saturaţie în raport cu şirul de mesaje politice care ne-au spus că răspunsul nostru de cetăţeni europeni conştienţi în faţa valului de atacuri teroriste dovedite ca opera unor organizaţii islamiste fundamentaliste conduse de imami cu discursuri paranoide va trebui să fie doar cel al corectitudinii politice şi al înţelepciunii democraţiei. Nenorocirea face că asta a făcut ca responsabilii politici europeni, mai ales cei din zona Occidentului, să aleagă cu bună ştiinţă să ignore sau să minimizeze la maximum faptul că, în ţările lor, serviciile de informaţii dădeau cu disperare mesaje privind amplasarea şi continua dezvoltare a reţelelor de moschei cu ale lor centre culturale, în fapt şcoli islamice devenite centre de propagandă antioccidentală şi transmiţând tinerelor generaţii sentimentele de ură faţă de civilizaţia „cruciaţilor“, odată cu îndemnul de intrare în rândul celor care se pregătesc pentru a deveni „martiri ai cauzei“, sacrificându-se pentru Marele Jihad.

Desigur, să nu confundăm musulmanii trăitori în Europa cu grupările acestea profund ideologizate pentru care, la capătul procesului de radicalizare, se află întotdeauna violenţa, ca singură opţiune posibilă şi echivalentă, în discursul imamilor fundamentalişti, cu expresia supremă a devoţiunii faţă de Allah. Dar, acestea fiind spuse, la fel de evident a devenit şi faptul că, deceniu după deceniu, în ţările Europei occidentale în primul rând, aveau să apară, una după alta, din ce în ce mai multe, moscheile care aveau să implanteze tradiţia începută în Marea Britanie a sfârşitului deceniului 5, adică locaşuri de rugăciune transformate în tribune unde răsunau (şi încă mai continuă să se audă) predici violente, pline de ură şi chemare directă la violenţă, condamnând tot ceea ce înseamnă element definitoriu al civilizaţiei, culturii şi credinţelor din spaţiul european tradiţional.

Acesta este contextul în care cancelarul austriac vine o decizie care, cum spuneam, poate deveni anunţul unei reacţii care potenţialul de a se multiplica rapid, mai ales că el foloseşte - premieră pentru un politician european aflat într-o asemenea funcţie - termenul de „islam politic“, afirmând ceva extrem de serios:

Societăţile paralele, islamul politic şi radicalizarea nu-şi au locul în ţara noastră"“ -  zicea el, acuzând 7 moschei care nu respectă legea austriacă din 2015 conform căreia şefii moscheilor trebuie să aibă „o atitudine pozitivă faţă de stat şi societate”. 6 dintre 7 moschei acum interzise erau conduse de către o „asociaţie culturală arabă”, acuzaţia fiind predicarea ideilor islamismului radical. Cea de-a şaptea moschee era considerată a fi sub influenţa organizaţiei ultranaţionaliste turceşti „Lupii gri”, odată extrem de acdtivă în Balcani, în perioada războaielor care au sfâşiat fosta Iugoslavie.

Ce înseamnă însă „islamul politic”?

Este un termen care defineşte, în principiu, două mari curente. Primul a apărut în perioada colonizării, cu doi mari ideologi, Jamal al-Din al-Afghani şi Muhammad'Abdul, pentru care prioritară era „modernizarea lumii islamice” într-o reformulare care să îmbine tradiţia cu deschiderile înspre Occidentul tehnicist şi progresist. Un elan reformist care nu a durat mult, înlocuit fiind de al doilea pilier al „islamului politic”, adică panislamismul  fundamentalist şi antioccidental, proiect care se naşte din scrierile lui Rachid Rida, primul care fundamentează filozofia „restaurării Califatului”. Asta va inspira prima organizaţie politică a islamului fundamentalist: Fraţii Musulmani, organizaţia care se va naşte în Egipt în 1949, structura ce va inspira toate mişcările de acest fel până în ziua de azi, fiind şi acum sursa de referinţă ideologică din lumea sunită. Sloganul Fraţilor Musulmani a devenit cheia mesajului repetat obesiv în deceniile care au urmat şi pe care l-am auzit reluat ca atare în predicile publice ale unor imami în diverse ţări ale Occidentului european:

Alah este obiectivul nostru. Profetul Mohamed este conducătorul nostru. Jihadul este drum pe care mergem” („Allah ghaytna, wa-l-rasul qadwtana, wa-l-quran disturna, wa-l-jiha sabilna”). Practic, de atunci apare mesajul fundamental care este predat în şcolile islamice fundamentaliste: din punctul de vedere al Adevăratului Islam, nu există decât două tipuri de societăţi: societatea musulmană şi societatea Jahyillyya, Occidentul, cel care a produs ceea ce Abdesalam Yassine califica drept „civilizaţie satanică”. Yassine, filozoful islamismist fundamentalist şi marele său predicator contemporan, vorbea elevilor săi europeni despre civilizaţia occidentală ca fiind una idolatră şi care şi-a pierdut demult contactul cu „adevăratul drum” şi care revine la sistemele idolatriei din vechea Atenă sau Romă. „Idolatria de care vorbesc aici - afirma Yassine - nu este cea materială, cea a mărfurilor de consum şi a corpului omenesc, ci adevărata idolatrie a credinţelor şi bisericilor lor”.

Foarte mult timp, nepermis de mult timp, acest mesaj a fost reprodus în toate şcolile islamice fundamentaliste sau în „centrele culturale“, descoperite a fi centre extrem de active de radicalizare, recrutare şi primă etapă pe drumul drept spre centrele de pregătire a luptătorilor pentru Jihad din diverse ţări din Maghreb sau Orientul Apropiat. Iar apelul omniprezent la distrugerea Occidentului relua spusele şeicului Yassine:

Civilizaţia occidentală de azi este o civilizaţie lipsită de orice valoare în afara acelora pragmatice măsurabile în bani şi investiţii... Materialismul este religia democraţiilor occidentale care nu sunt creştine decât cu numele şi este, din principiu, şi religia socialismelor arabe ateiste. Religia tuturor acestor societăţi este forţa militară, echilibrul strategic, interesele economice şi cursa pentru dominarea centrelor de importanţă geo-politică. În interiorul acestor societăţi, oamenii urmăresc satisfaţia bestială, prostituţia şi homosexualitatea care au devenit practici obişnuite protejate de lege. În aceste societăţi, oamenii se dedau crimei, drogrilor şi „artei“, cu tot ceea ce acest cuvând înseamnă ca imagine a dorinţei de fugă faţă de realitate. După ce a epuizat tot ceea ce îi oferă această civilizaţie occidentală ca ocazie de satisfacţie şi bucurie materială, omul din societatea respectivă recurge cu frenezie la sinucidere pentru a uita acest vid şi prosperitatea animală pe care natura umană le respinge“.

Finalitatea logică a acestui mesaj şi a tuturor celor asemenea lui, nu poate fi decât chemarea la distrugerea completă a civilizaţiei occidentale. Este evident că nu toţi musulmanii acceptă asta, iar comunităţile musulmane din Europa nu sunt infectate în totalitate de mesajele de ură şi intoleranţă. Dar au fost îndestul de multe avertismente teribil de îngrijorătoare că deja a început să se producă, cel puţin de câţiva ani, un fenomen suplimentar şi conex campaniei „tradiţionale“ de recrutare şi radicalizare efectuală în centrele de propagandă islamistă, cercul începe să se extindă din ce în ce mai mult pentru a cuprinde zone sensibile unde ţintele sunt tineri europeni instabili sau marginalizaţi din diferite motive: închisori, centre de detenţie pentru minori, şcoli speciale, centre sociale pentru săraci etc.

Aceasta este explicaţia răspunsului politic ca acela iniţiat de cancelarul austriac, aceasta ar putea fi explicaţia unor măsuri similare, politice şi administrative, pe care foarte credibil le vor lansa şi alte state europene în lipsa unor reglementări şi decizii concrete la Bruxelles. Iar asta, la fel de probabil, va justifica şi contra-măsurile pe care le vor iniţia organizaţiile terorismului islamic, adânc infiltrate în comunităţile musulmane din Europa, SUA şi Canda, mai nou şi în Rusia şi China.

 

Care este răspunsul corect? Nimeni pare să-l ştie pe cel mai bune, adică pe cel care comportă cele mai puţine riscuri în perspectivă imediată. Dar, oricum, ceva trebuia făcut şi să vedem care vor fi efectele deciziei austriecilor.