Atenţie, Olanda ne pregăteşte ceva (rău)!

De la 1 ianuarie 2014, românii şi bulgarii trebuie să beneficieze de toate libertăţile pe piaţa muncii, libertăţi de care se bucură şi ceilalţi cetăţeni ai Uniunii Europene. Dar suntem siguri că această prevedere, înscrisă cu litere de foc în Tratatele de aderare, chiar va fi pusă în practică? Să ne mai gândim...

La sfârşitul săptămânii trecute, vicepremierul şi ministrul olandez al afacerilor sociale, a publicat, împreună cu comentatorul englez David Goodhart, cunoscut militant pentru restricţionarea imigraţiei, un articol anti-imigraţie, apărut concomitent în ziarul olandez ”Volkskrant” şi în cel  britanic ”The Independent”.

Autorii au cerut introducerea în discuţia Uniunii Europene a "consecinţelor negative" generate de migraţia forţei de muncă din Europa Centrală şi de Est.

Să nu vă închipuiţi cumva că Lodewijk Asscher, tânărul ministru în vârstă de 39 de ani, ar fi vreun vreun extremist – partidul său de centru stânga, Partidul Muncii, face parte din familia social-democrată europeană şi este partener de coaliţie al celui de-al doilea guvern condus de Mark Rutte (liberal), învestit în noiembrie anul trecut.

De altfel, ministrul olandez plasează tema chiar în interiorul generoasei idei a Europei sociale, pe care o vede ameninţată tocmai de migraţia forţei de muncă slab calificate şi sărace din Est.

„Libera circulaţie a lucrătorilor reprezintă prea mult şi acest lucru aduce un avantaj exclusiv pentru angajatori”, spun autorii. Ei afirmă că în ţările mai bogate din UE, localnicii trebuie acum să concureze cu noii veniţi, gata să accepte salarii mult mai mici şi condiţii proaste de muncă.

„Nou veniţii sunt uneori exploataţi de către angajatori lipsiţi de scrupule. De prea multe ori, angajatii plătesc prea putin (uneori chiar mai puţin decât salariul minim legal), angajaţii  trebuie să lucreze prea mult timp şi, uneori, să plătească nişte chirii exagerate pentru adăposturi proaste", arată autorii.

Cu alte cuvinte, vinovaţi nu sunt angajatorii care încalcă legile propriilor state şi exploatează oamenii după metode demne de secolul al XIX-lea. Vinovaţi sunt imigranţii, iar problema se rezolvă stopând imigraţia, nu pedepsindu-i pe angajatorii lacomi.

Dar poate fi stopată imigraţia? Atenţie, discutăm despre mişcarea forţei de muncă din interiorul Uniunii Europene şi nu despre cei care vin din afară.  

Să nu uităm că atunci când noile state membre au aderat la Uniunea Europeană ( ”marele val” de la 1 mai 2004 şi mica extindere de la 1 ianuarie 2007), cetăţenii est-europeni nu au avut imediat acces neîngrădit pe piaţa muncii. Au fost impuse perioade de tranziţie, de cel mult şapte ani, pe care statele din Vest le puteau aplica sau nu – şi, în general, le-au aplicat.

Tot la fel, noile state membre au fost de acord să-şi liberalizeze pieţele, să-şi alinieze preţurile, să-şi deschidă pieţele de capital şi aşa mai departe, beneficiind tot de perioade de tranziţie. Toate aceste măsuri, de o parte şi de alta, au fost acceptate de fiecare stat membru, atunci când a ratificat Tratatele de aderare.

Acum, ministrul olandez vrea să schimbe regulile şi cere instituirea unui ”cod portocaliu”  la nivel european în privinţa imigraţiei. Ceea ce, în fapt, se poate realiza doar prin rescrierea tratatelor existente.

Există state net contributoare la politica de coeziune şi state beneficare - şi s-a văzut, la dezbaterile asupra Bugetului 2014-2020,  cât de egali sunt unii faţă de alţii.

Lucru complicat, întrucât modificările Tratatului de la Lisabona trebuie ratificate de către toate statele membre, prin proceduri parlamentare sau referendum, după caz. Şi este greu de crezut că vreun stat din Europa Centrală şi de Est ar ratifica propunerea venită de la Haga.

Şi totuşi ... Uniunea Europeană se află în plin proces de redefinire şi reconstruire, iar anumite ”cluburi” şi cercuri de putere au fost deja create.

Există zona euro şi ceilalţi, care la rândul lor sunt şi ei împărţiţi între cei care vor să adere la eurozonă şi cei care nu vor. Dar şi în zona euro există diferenţieri, între ”nucleul dur” din Nord şi ”statele periferice”, din Sud. În definitiv, în zona euro Germania îşi impune voinţa în faţa Greciei sau a Spaniei, niciodată invers.

Există state net contributoare la politica de coeziune şi state beneficare - şi s-a văzut, la dezbaterile asupra Bugetului 2014-2020,  cât de egali sunt unii faţă de alţii...

Există state membre în Spaţiul Schengen şi state ţinute la uşă de către unele state membre. Iar exemplele pot continua.

Uniunea Europeană a experimentat, de altfel, cu destul succes, practica ”tratatelor paralele Tratatului”. Pentru că Marea Britanie şi, într-o primă fază, Cehia, s-au opus modificării Tratatului de la Lisabona, statele membre au adoptat, în ianuarie 2012, un tratat interguvernamental, numit, pe scurt, ”Pactul fiscal”.

Un eventual „pact anti-imigraţie”, adoptat de un număr de state membre cu influenţă mare în cadrul Uniunii, ar instituţionaliza, practic, ”Europa cercurilor concentrice”, despre care se tot discută, ca variantă de potolire a avântului eurosceptic din Vest – iar preţul îl vor plăti, bineînţeles, esticii...

Până ca un asemenea scenariu să devină realitate va fi însă nevoie de timp şi de multe dezbateri aprinse.

Deocamdată, vicepremierul olandez nu face decât să ambaleze chestiunea imigraţiei în poleiala strălucitoare a Europei sociale şi să o prezinte pe masa dezbaterii de la Bruxelles.

Astfel, el scoate politica anti-imigraţie din cadrul prea puţin frecventabil, delimitat de extremismul politic şi presa tabliodă în goană de exprimări tari şi de senzaţional ieftin.  

Este un pas mic, dar important, în direcţia de care ne temem.