„Avem de-a face cu o ameninţare la nivel global, care cere o ripostă globală”, a spus Francois Hollande, imediat după atacurile din capitala Belgiei. Retorica sa a fost repetată, în diferite moduri, dar pe acelaşi ton, şi de alţi lideri politici, inclusiv de fostul preşedintele al României, Traian Băsescu, care, profitând de vulnerabilitatea opiniei publice în asemenea momente, nu a ezitat să capitalizeze electoral evenimentul şi să dea vina pe refugiaţi, ignorând faptul că cei trei atacatori erau, de fapt, cetăţeni belgieni.

Fără să fi învăţat nimic din eşecul campaniilor militare americane din Afganistan şi Irak, Europa se angajează într-o ripostă bazată pe aceleaşi principii ca acum mai bine de un deceniu: „ne luptăm cu ei acolo, ca să nu trebuiască s-o facem aici.” Era greşit atunci şi e catastrofal acum.

Nu numai că Statul Islamic a şters graniţele geografice în multe zone din Orientul Mijlociu, dar, prin recrutarea a mii de luptători europeni, a reuşit ceva cu mult mai grav: ISIS a şters linia imaginară dintre aici şi acolo, dintre noi şi ei, o strategie menită să erodeze însăşi identitatea europeană şi valorile pe care aceasta se construieşte. Una care funcţionează şi datorită acestei dinamici de răspuns la violenţă cu violenţă.

Spre exemplu, mărturiile oferite în faţa instanţei în 2007 de Cherif Kouachi, unul dintre indivizii implicaţi în atacul terorist asupra redacţiei „Charile Hebdo”, ne indică motivele şi sursele radicalizării sale: „Eram gata să merg şi să mor în luptă... Mi-a venit ideea asta când am văzut nedreptăţile difuzate la televizor despre ce se întâmplă acolo (n.r.- în Irak). Mă refer la actele de tortură pe care americanii le-au comis asupra irakienilor.” Intervenţia SUA în Irak l-a radicalizat, transformându-l într-un jihadist deosebit de periculos pe Cherif Kouchi. Şi nu a fost singurul.

Robert Pape şi James Feldman, doi dintre cei mai buni cercetătorii ai fenomenelor teroriste, au analizat peste 2.100 de incidente în care au fost implicaţi atacatori sinucigaşi între 1980 şi 2009, concluzionând că, cei mai mulţi indivizi implicaţi în aceste atacuri, au recurs la acest tip de violenţă ca răspuns la intervenţia americană în Orientul Mijlociu, nu din motive religioase sau ideologice. Aşadar, cum ar putea o nouă intervenţie militară să oprească valul de atacuri puse la cale chiar de indivizi radicalizaţi tocmai de operaţiunile militare occidentale în Orientul Mijlociu?

Acum două luni am avut ocazia să-l întâlnesc pe Shiraz Maher, expert în radicalizarea online şi el, la rândul său, un individ recrutat în tinereţe de organizaţiile salafiste britanice. Maher mi-a explicat exact cum funcţionează acest mecanism de radicalizare şi ce fel de motivaţii stau la baza actelor teroriste pe care le vedem în aceste zile pe străzile Europei. Tinerii cu care acesta menţine legătura, majoritatea luptători britanici aflaţi în Siria şi Irak, nu au neapărat o educaţie religioasă extremistă înainte de a călători spre Califatul Islamic, ci sunt mai degrabă „o combinaţie de alienare socială şi furie acumulată împotriva politicii occidentale în regiunile pe care ei le consideră ca fiind parte din identitatea lor.”

Ascultaţi cu atenţie mesajele Statului Islamic. Rareori veţi auzi cuvinte, citate sau îndemnuri religioase, însă, de fiecare dată, negreşit, numele liderilor occidentali care au pornit campanii militare în aceeastă regiune sunt invocate cu ură, pasiune şi dispreţ deopotrivă. Aici stă cheia înţelegerii motivelor pentru care aeroportul şi metroul din Bruxelles au fost atacate deunăzi. Şi tot aici putem să găsim şi soluţia prevenirii acestor atacuri.

Soluţia pentru prevenirea unor astfel de incidente pe termen nedefinit şi cu un impact emoţional devastator stă tocmai în construirea unor politici menite să stabilizeze Orientul Mijlociu. Creearea de oportunităţi şi mecanisme sociale prin care populaţia foarte tânără din Siria şi Irak – aproape 60% din populaţia Siriei are sub 20 de ani – să poată construi un sentiment de apartenenţă şi identitate la locurile de unde vin cu sutele de mii în aceste zile prin Balcani sunt soluţii pentru prevenirea violenţei şi a ştergerii acelor graniţe de aici şi acolo, de noi şi voi.

În paralel, ne suntem datori nouă şi generaţiilor viitoare să gândim politici de incluziune socială în zonele marginalizate ale oraşelor europene. Aceste mecanisme, pe termen lung, vor conduce la reducerea atacurilor de genul celor care au loc în aceste clipe în aeroporturile, staţiile de metrou şi locurile publice din capitalele europene. Nimeni, niciodată, pentru niciun fel de motiv, fie el şi religios, nu-şi dă foc la casă. Iar asta ar trebui să fie fundamentul modului în care ne gândim la aceste strategii şi politici publice.

Dacă pentru generaţia actuală, deja radicalizată, soluţia Europei nu e este decât una militară, educaţie, locuri de muncă şi infrastructură regională reprezintă pentru generaţia următoare a Orientului Mijlociu singurele soluţii reale la o lume poate nu neapărat mai bună, dar cel puţin ceva mai sigură.