Totul din cauza prevederii votate de Parlamentul European care leagă posibilitatea accesului unei ţări din UE la fondurile respective de respectarea valorilor comune europene şi a drepturilor omului.

Discuţia a evoluat într-un scandal care, cel puţin până acum, nu a putut fi potolit cu ajutorul mijloacelor clasice ale diplomaţiei non-conflictuale propuse de Bruxelles şi a cedărilor reciproce pentru atingerea cu orice preţ a consensului. Întrebarea este dacă ţările din UE se pot umili pe mai departe (oare a câta oară) în faţa atacurilor lansate de grupul „ireductibililor de dreapta”, cei care arată o curioasă şi extrem de ciudată încredere în capacităţile interne de a depăşi criza provocată de pandemie, chiar în perspectiva apariţiei valului al treilea, poate chiar la începutul anului viitor. Mă rog, poate ştiu că are cine să-i sprijine, se bizuie pe angajamente potenţial fabuloase cum a fost acela lansat de Trump către Marea Britanie, cu promisiunea că urma să fie încheiat un acord fabuos de liber-schimb post-Brexit. Numai că, între timp, cele trei ţări sunt totuşi membre ale unui mecanism interguvernamental care implică un anume tip de solidaritate politică şi economică atunci când se află în joc interesele fundamentale ale existenţei comune. În rest, atât timp cât încă şefii de stat şi guvern acceptă continuarea coexistenţei de acum, jumătate de drum între piaţă comună şi uniune federală, e normal să se negocieze doar în lumina intereselor naţionale cel mai adesea divergente.

Nu aici este problema, căci practica a demonstrat că, până la un punct, toate marile decizii au putut fi totuşi negociate. Greu, foarte lent, din ce în ce mai lent, dar se ajungea la un rezultat. Odată cu apariţia democraţiilor iliberale reunite în Grupul Vişegrad – liderii acestora au descoperit rapid mecanismul absolut al impunităţii bazat pe cunoaşterea profundă a tratatelor şi practicilor diplomatice din cadrul instituţiilor europene. Au aflat că, deoarece este obligatorie luarea deciziilor prin consens, îşi pot şantaja fără probleme partenerii cu ajutorul tehnicii „vot contra concesii“.  Exact ca acum, pot bloca foarte mult timp ajungerea la o soluţie, şantajul dovedindu-se cu atât mai interesant cu cât liderii ţărilor respective au mai descoperit şi că nu există soluţii legale şi rapide de sancţionare, atât la nivelul UE cât şi la acela, la fel de sensibil, al partidelor politice europene de care aparţin ţările respective. Spre exemplu PPE, Partidul Popularilor Europeni, aflat primul în faţa dilemei: dacă cumva adoptă sancţiuni, pierd numărul de voturi aferent în grupul care reprezintă partidul în Parlamentul European, cu toate urmările logice ale scăderii influenţei în negocierile nevăzute inter-grupuri pentru promovarea sau picarea unor iniţiative legislative. Atâta timp cât statele respective au putut să joace pe dimensiunea teoretică a dezbaterii în care, pe modelul Nigel Farage şi sugerată de Steve Bannon, fostul consiler al lui Trump, ca partitură comună de interpretat pentru toţi naţionaliştii şi extremiştii din Europa, a fost cu mult mai uşor: mesajul care trebuia să fie recitat de toată lumea este că revolta „împotriva Uniunii Europene a birocraţilor” însemna de fapt apărarea suveranităţii naţionale.

Problema a apărut în momentul în care, dincolo de fumigenele teoretice, a intervenit realitatea care obligă acum liderii statelor în cauză să-şi menţină poziţiile anterioare cu orice preţ, indiferent de costurile prezente şi cele viitoare. De data asta, situaţia este dramatică şi le impune acest discurs realmente extremist şi care nu vine cu perspectiva unei soluţii, posibil de acceptat, lovind în profunzime, punând în primejdie funcţionare sistemului administrativ al UE prin neadoptarea bugetului şi penalizează cetăţenii europeni la care nu va putea ajunge (la timp sau deloc) pachetul de sprijin pentru susţinerea reluării unei vieţi normale şi compensarea efectelor pandemiei. Este absolut limpede că cei care resimt deja efectele boicotului sunt cetăţenii europeni, de altfel singurii care vor fi foarte grav penalizaţi în cazul în care nehotărârea liderilor europeni va continua să agraveze criza. Iar ceea ce poate să urmeze este o situaţie, pe fond, foarte asemănătoare cu cea care a generat BREXIT. Asta chiar dacă eşecul politicii externe Trump a arătat foarte limpede care sunt limitele a ceea ce înseamnă implicare americană pe termen lung în favoarea unui aliat sau altul şi care este plafonul financiar maximal admisibil probabil de aprobat de legislativul SUA, indiferent de cine este preşedinte.

Pe de altăm parte, este la fel de clar că a continua astfel este o opţiune sinucigaşă. În consecinţă, este de înţeles reacţia dură a Parlamentului European care, miercuri, declara că „acordurilor obţinute, atât în privinţa cadrului bugetar cât şi în privinţa statului de drept, sunt capitole care nu mai pot fi renegociate. În niciun caz. Nu vom face niciun fel de concesie în acest sens”. Comisia Europeană reacţiona în acelaşi sens, vicepreşedintele Frans Timmermans declara că „este în interesul tuturor să ne mişcăm foarte repede. Locurile de muncă ale oamenilor depind de asta. Recuperarea economică a ţărilor noastre depinde de asta. Tot de ce este nevoie e ca statele membre să respecte Tratatele pe care le-au semnat şi ratificat. Asta-i tot”.

În consecinţă, trebuie să privim cu foarte mare atenţie anunţul făcut de Clement Beaune, secretarul de stat francez pentru probleme europene, care a precizat că UE studiază în acest moment diferite „clarificări tehnice” dar, „ca ultimă opţiune, va trebui să vedem cum putem avansa fără ţările care blochează totul“ . În acest sens, repet, ca ultimă opţiune, pe masa de lucru se află un document propus de Franţa şi Olanda în care se detaliază un plan de acţiune interguvernamental prin care să se poată avansa în chestiunea adoptării celor două bugete, excluzându-se ţările care pun probleme. Sursele mele îmi precizează că aplicarea planului ar trebui să fie pregătită de un proces tehnic extrem de complex. Dar nu imposibil în condiţiile presiunii actuale.

Vor putea să rezolve liderii aceştia de acum situaţia în care Europa este ţinută în şah prin şantajul unor ţări care, istoric, au profitat din plin de ajutorul financiar şi de susţinerea politică oferite de UE? Sigur că răspunsul este important şi urgent în sine, dar este la fel de important şi urgent pentru statutul viitor al organizaţiei şi al statelor sale membre, posibil de proiectat, atât de uşor, în izolarea presupusă de politicile naţionaliste şi de soluţiile extremiste şi izolaţioniste.