La nivel tehnic, România a reuşit să îşi facă treaba bine şi foarte bine, reuşind să finalizeze multe dosare dintre cele negociate de preşedinţiile precedente şi care mai aveau nevoie de un ultim efort pentru a fi închise înainte de finalul mandatului. Meritul exclusiv pentru acest bilanţ tehnic pozitiv este al funcţionarilor din Reprezentanţa României pe lângă UE şi din ministerele din ţară. Ei ne-au salvat şi de data aceasta, ca de multe ori în aceşti 30 de ani de democraţie originală, şi merită felicitări sincere pentru muncă, dăruire şi profesionalism.
 
Pe de altă parte, bilanţul politic al preşedinţiei este unul foarte prost. Miniştrii care trebuiau să prezideze formal Consiliile sau alte întâlniri informale în cel mai bun caz au recitat ce li s-a pus în discursul pregătit de eşalonul non-politic, fără să vină cu nicio contribuţie, fără să profite de rolul de preşedinţi pentru a direcţiona agenda politică sau a influenţa în vreun fel deciziile. În cel mai rău caz şi deseori, miniştrii au fost o povară sau s-au făcut de râs, aşa cum e cazul multora care nu au putut schimba două vorbe în franceză sau în engleză cu colegii lor sau a unora precum ministrul Teodorovici care a venit cu propunerea năstruşnică de a limita libertatea de muncă în UE şi care a încercat să blocheze lista neagră a paradisurilor fiscale spre stupefacţia celorlalţi.
 
Paradoxal, deşi a deţinut preşedinţia Consiliului, România a trăit probabil cele mai izolate din punct de vedere politic şase luni din istoria sa de membru al UE. Partidele de guvernământ au fost fie suspendate din familia lor europeană (PSD), fie excluse de facto (ALDE), România a fost ameninţată cu activarea Articolului 7, premierul Dăncilă a avut un discurs antieuropean chiar în plenul Parlamentului European, iar contactele şi vizitele la nivel înalt între guvernul României şi celalalte guverne europene au lipsit aproape complet. În plus, pe dosarele mari şi de interes strategic pentru România, precum aderarea la Schengen sau la zona euro, România nu a avansat absolut deloc. Singurul care a mai salvat aparenţele a fost preşedintele, care a organizat cu succes summitul de la Sibiu - de aici şi laudele lui Juncker şi Tusk la adresa sa, dar nu a guvernului.
 
Concluzia după aceste şase luni este că România are oameni competenţi şi care pot fi performanţi la cel mai înalt nivel, dar aceştia nu se regăsesc încă în primul eşalon al conducerii României. ​Pentru ca următoarea preşedinţie a Consiliului ​de ​peste 14 ani să ne găsească în postura de ţară consolidată politic şi economic, serioasă, ambiţioasă şi asumându-şi cu succes rolul de pilon estic al Uniunii​, trebuie ca acei oameni care stau acum în spate şi împing ţara înainte, chiar dacă cu frâna de mână trasă, să iasă în faţă şi să se implice în mod direct în viaţa politică.