Armistiţiul imposibil: Armenia şi Azerbaidjan se vor bate până la capăt pentru Nagorno-Karabah

Foto EPA EFE

Rusia a primit o nouă palmă, lovind în ambiţiile sale de a conduce şi administra spaţiul post-sovietic: ratarea armistiţiului din Nagorno-Karabah. Armistiţiul anunţat cu pompă a durat 5 minute. Azerii au susţinut că nici nu a intrat, de fapt, în vigoare, şi nici nu poate intra.

Nu s-a pus problema să realizeze pacea – acord sau negocieri de pace – care nu a putut fi atinsă timp de 30 de ani. După 10 ore de discuţii la nivelul miniştrilor de externe rus, armean şi azer – unde mai sunt reuniunile la nivel de Preşedinţi pe care le domina Putin? - nici măcar un armistiţiu sau acord de încetare a focului nu a fost posibil – azerii consideră că ar fi o blocare a acţiunilor de recâştigare a teritoriului naţional ocupat de armeni. Avem convenit cel mai banal şi minimal armistiţiu umanitar temporar, strict cât să fie predaţi morţii şi să existe un schimb de prizonieri, mediat de către Crucea Roşie. Nici acela aplicat. Azerii şi armenii sunt pregătiţi să lupte până la capătul resurselor şi a propriilor forţe pentru teritoriul din Nagorno Karabakh şi împrejurimi.

Slăbiciunea cronică a Moscovei în spaţiul post sovietic expusă public cu surle şi trâmbiţe

Rusia s-a abţinut de la obişnuitele sale reacţii pentru stoparea violenţei, în momentul în care se refereau la zgândăreli la linia de contact din Nagorno Karabakh sau la frontiera armeano-azeră. Vladimir Putin chema preşedinţii la Moscova şi la Soci şi ieşea cu acordul încheierii confruntărilor. De această dată, după două săptămâni de confruntări, a avut discuţii telefonice şi întâlnirea a avut loc la nivelul miniştrilor de Externe. Totul pentru a evita să-şi asume un eşec el însuşi, şi pentru a nu-şi arăta slăbiciunea în incapacitatea de a interveni, pe de altă parte.

Rezultatul a fost numit pompos armistiţiul rusesc. Armenia a respirat uşurată că Rusia a intervenit, ca şi publicul său, iar comunitatea internaţională a privit la faptul că Rusia rezolvă problemele în spaţiul său de „interese privilegiate”. Nu a fost să fie: după ce anunţase explicit prin Dmitri Peskov, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, faptul că Nagorno Karabakh nu e responsabilitatea sa – era consemnată deja în documentele CSTO - Tratatului de Securitate Colectivă, alianţa militară din spaţiul CSI – Rusia a reuşit, după 10 ore de negocieri, doar un banal armistiţiu umanitar, temporar.

Oricum opţiunea unei soluţii durabile era cvasi-imposibilă. Nagorno Karabakh este un teritoriu locuit de armeni, aflat în cadrul statului Azerbaidjan. El era rezultatul politicii de maximă complicaţie etnică a lui Stalin, care a redesenat graniţele fostelor republici unionale din URSS pentru ca să nu se mai desfacă vreodată, în paralel cu constituirea „poporului sovietic”. Dar sentimentele naţionale au dăinuit şi au răbufnit chiar din epoca Perestroika şi Glasnosti a lui Gorbaciov, şi după un conflict ce a durat 6 ani, între 1988-1994, Armenia a luat Nagorno-Karabakh-ul şi a mai ocupat 7 districte azere ca zonă tampon, evacuându-i pe azeri. Cum formal teritoriul e azer, intervenţiile în conflict împotriva azerilor sunt dificil de susţinut din punct de vedere al dreptului internaţional.

Poziţiile incompatibile anunţau eşecul negocierilor lui Lavrov

Situaţia este cu atât mai complicată cu cât contextul este unul dificil pentru Rusia lui Putin care nu mai are mijloace şi pârghii de constrângere. Azerbaidjanul este independent energetic, are achiziţii militare importante – bugetul armatei azere e mai mare ca cel total al Armeniei – iar Turcia susţine direct recuperarea teritoriului. În plus, în Armenia este un premier, Nikol Pashinyan – omul forte al regimului după modificarea Constituţiei – pe care Moscova nu-l aprobă – a venit pe valul unei revoluţii care a mătrăşit toată oligarhia locală pro-rusă. Cum Rusia nu are nici trupe în Nagorno Karabakh, chiar nu are pe ce pune mână pentru a constrânge pe cineva în sudul Caucazului. Nu are nici vecinătate directă, iar Georgia nu este în termenii cei mai buni după anexarea de facto a Abhaziei şi Osetiei de Sud după Războiul ruso-georgian de 4 zile din august 2008.

Armenia şi-ar dori ca regiunea locuită de armeni în Nagorno Karabakh să fie declarată autonomie sau stat independent, recunoscut internaţional. Republica Artsakh. E imposibil de condiţionat aşa ceva pentru un stat care a respins diferitele formule negociate până astăzi, inclusiv protocoalele de la Madrid, şi al cărui premier a declarat că Nagorno Karabakh e Armenia. Nerespectând nici măcar formalismul desenării conflictului drept unul separatist în Azerbaidjan, după modelul conflictelor îngheţate ale Rusiei.

În ciuda jubilării pe toate mediile de informare – cu preponderenţă în social media – a unei întregi pleiade de autori pro-ruşi, am avut un banal armistiţiu umanitar temporar. Asta după 10 ore de negociere, cu Lavrov vorbind în armeană(tatăl său era armean), fapt ce l-a făcut şi mai nervos pe ministrul de Externe azer. Au fost consemnate doar poziţii ireconciliabile între părţi şi un armistiţiu care nu a durat nici 5 minute. Singura realizare a Rusiei şi a lui Lavrov a fost menţinerea formatului Minsk - nu a fost agreată de către Armenia intrarea Turciei la masa de negocieri. Oricum formatul e ignorat de către Azerbaidajan pentru că nu a dus la nici o soluţie. De altfel, partea azeră a ieşit nemulţumită de la negocieri pentru că Rusia nu a făcut presiuni suficiente asupra Armeniei să se retragă  de pe teritoriul azer recunoscut internaţional, aşa cum pare să-i fi promis Putin lui Ilham Aliev.

Liniile roşii şi soluţiile din conflictul regional: ambiguitatea constructivă până la epuizarea resurselor

Chiar şi bătrânul şi experimentatul Lavrov s-a trezit cu o situaţie insurmontabilă: poziţiile incompatibile exprimate. Armenia vrea recunoaşterea Nagorno Karabakh, la nivel internaţional - nici Armenia nu a făcut-o formal, deşi susţine republica auto-proclamată. Ba chiar Erevanul ameninţă că pregăteşte o variantă Crimeea – independenţa recunoscută, apoi fuziunea, unirea noii republici cu Armenia. La Moscova a fost avertizată să nu o facă. Nu va fi susţinută militar în Nagorno-Karabakh, chiar dacă declară regiunea parte a Armeniei. Acest pas nu antrenează responsabilitatea Rusiei. Iar în rest, pe teren, pierde poziţii, oameni şi chiar războiul.

Armenia vrea negocieri şi armistiţiul. Azerbaidjanul e de acord cu negocieri substanţiale de pace dacă Armenia retrage armata şi predă Nagorno Karabakh şi cele 7 districte azere – zona ocupată. În plus, Turcia a anunţat că Armenia are ultima şansă de pace la Mosova, respectiv să se retragă şi să lase teritoriul azer în pace. Însă luptele s-au reluat imediat după ora armistiţiului, iar escaladarea a luat amploare de către ambele părţi. Fireşte că nu se poate determina cine a început şi cine nu s-a oprit.

Armenii au atacat lovind oraşul Ganja, al doilea ca mărime din Azerbaidjan. În plus, au vizat Centrala hidroelectrică şi barajul azer de la Mingachevir, pe râul Kura, şi un baraj care, dacă e distrus, mătură mult din Azerbaidjan. O asemenea eventualitate este direct un casus beli ce va determina un atac asupra Armeniei însăşi şi a infrastructurii sale critice. Dar apărarea azeră a doborât toate rachetele ce zburau în acea direcţie. Pe de altă parte, azerii au continuat înaintarea şi au efectuat bombardamente cu precădere în oraşe, pentru a alunga populaţia armeană din Nagorno Karabakh. Deja jumătate dintre locuitorii regiunii au plecat, circa 70.000 de oameni, potrivit Armeniei, cu precădere femeile şi copiii.

Ambele părţi îşi cunosc liniile roşii: azerii nu atacă Armenia, teritoriul recunoscut oficial – dar şi acesta devine ţintă legitimă dacă se trage de pe teritoriul armean în localităţi azere. Apoi azerii nu trebuie să determine epurarea etnică şi nu trebuie să facă genocid în Nagorno Karabakh – lucru reproşat deja de către Pashinyan -  altfel suferă la nivelul prestigiului şi sprijinului internaţional şi o aşteaptă condamnarea pentru asemenea acţiuni. În schimb, procedează sistematic la bombardamente şi alungarea armenilor din regiune, ca refugiaţi, pentru a nu-i mai avea în responsabilitate şi a intra în furcile caudine ale unor legi de revenire a refugiaţilor armeni din regiune care validează rădăcinile şi elimină implantările armene din ultimii 30 de ani.

Marea schimbare în actualul conflict este prezumata prezenţă a luptătorilor străini de ambele părţi. Azerii reproşează sosirea armenilor din Siria şi Libia, dar şi a kurzilor din nordul Irakului, care pregătesc rezistenţa, subversiunea şi miliţiile locale, în timp ce armenii reproşează aducerea de către Turcia a luptătorilor Armatei Siriene Libere, pro-turce, din Siria şi Libia, cu precădere Divizia Hamza. Dar dominant în conflict este războiul de drone azer, determinant în câştigarea teritoriului. Azerbaidjanul foloseşte eficient drone israeliene sinucigaşe anti-radar şi drone turce de atac dotate cu arme şi muniţie mică. Nici un avion sau elicopter azer nu a survolat zona de conflict, dar puzderia de drone îşi face treaba, distrugând sistematic apărarea anti-aeriană din Nagorno-Karabakh care nu face faţă, fiind mai slabă decât apărarea proprie a Armeniei. Iar atacurile din 11 octombrie dau avertismente importante asupra continuării războiului fără limite.

Slabiciunile auto-induse ale comunităţii internaţionale. Lecţii învăţate

Întregul atac pare să fi fost planificat perfect pe un moment de slăbiciune generală a comunităţii internaţionale.

Franţa vrea să intervină, prin ambiţiosul şi mereu nestăpânitul preşedinte Emmanuel Macron, care ţine să-şi facă şi deconturile în raport cu Turcia, cu această ocazie. Doar că Franţa nu are mijloace şi pârghii de intervenţie. Are o puternică diaspora armeană, dar şi un dialog dificil cu Turcia şi, fireşte, Azerbaidjan. El stârneşte şi o neîncredere importantă în statutul său de mediator prin poziţia pro-armeană constantă afişată. De altfel, aceste aspecte cumulate reţin o mare responsabilitate a Franţei pentru subminarea credibilităţii şi rolului Grupului de la Minsk.

Rusia nu are trupe şi nu se ştie dacă are voinţa de a interveni în vreun fel. Există rezerve în privinţa implicării în Nagorno Karabakh din raţiuni legale, dar mai ales de frica să nu antreneaze Turcia în confruntări, să nu-şi pericliteze alte aranjamente şi mai ales ieşirea prin strâmtori la mările calde, respectiv în Mediterana, şi să nu dovedească şi mai mult slăbiciunile militare cunoscute în confruntări armate – aşa cum a demonstrat-o deja în Siria şi Libia.

Nici formula de a introduce pe teren trupe de menţinere a păcii nu e posibilă, e inacceptabilă, fiind formal, legal, recunoscut, teritoriu azer. Trupele ruse pot intra doar la frontiera cu Armenia, pentru a proteja eventuala agresiune asupra teritoriului armean. Dar asta presupune anumite blocaje ale aprovizionării Nagorno Karabakh din Armenia cu arme şi oameni şi chiar stoparea fluxului de refugiaţi. Ceea ce e greu de crezut pentru moment, pentru că Armenia are nevoie de toate aceste libertăţi de acţiune şi permite Rusiei negarea credibilă în raport cu acţiunile sale.

SUA e absentă aproape cu totul de pe teren. Ea are capacitatea de a interveni, dar nu şi-o doreşte şi nici nu are solicitarea părţilor. Pare că nimeni nu vrea stoparea focului şi a luptelor. Par să spună să se descurce! Fireşte, cu atenţie la conductele Baku-Tbilisi-Ceyhon de petrol şi Baku-Tbilisi – Erzerun, de gaze, care sunt proprietatea unor companii mixte cu interese americane, britanice, europene, iraniene şi, fireşte, azere. Nici UE nu are pârghii şi este interesată de conductele BTC-BTE parte a coridorului sudic european. Totul e din cauza alienării Azerbaidjanului de circa 10 ani, prin accentele puse exclusiv pe nerespectarea drepturilor omului şi prin refuzul de a accepta statul azer drept partener strategic energetic al UE, cum şi-o dorea. Mai putem adăuga aici şi eşecul priectului Nabucco – şi o discuţie ratată a preşedintelui Comisiei Europene, Jose Manuel Durao Baroso, de la acea vreme.

Altfel, comunitatea internaţională este una divizată, absentă, tăcută. Care stă şi contemplă războiul total armeano-azer, care va dura atât timp cât părţile vor avea resurse şi voinţa să lupte, până la abdicarea părţii armene sau până la cucerirea regiunilor vizate – eliberarea teritoriilor ocupate – de către Azerbaidjan. Abia ulterior, părţile vor căuta pacea şi un compromis care să statueze situaţia nouă din teren.