Armata europeană – Planul Franţei de a reveni în joc

La nivelul Uniunii planează de aproape 20 de ani ideea unei armate europene. După fiecare eveniment global cu potenţial de conflict armat se rediscută viabilitatea proiectului. Mandatul lui Trump urmat de retragerea pripită din Afganistan dar şi mutarea atenţiei americane în zona India – Pacific pune iar pe tapet proiectul unei forţe militare europene.

Principalul promotor al proiectului este Franţa dar şi Germania sprijină ideea, mai ales după ce Merkel a implementat în ultimii ani un germano-centrism în UE şi o îndepărtare accelerată de SUA.

Prin acest proiect, decidenţii de la Elysee se întorc la viziunea lui Charles de Gaulle. Mai exact, visează ca Franţa să devină o putere pe deplin independentă, cu control clar în Europa şi cu posibilitatea propagării puterii militare la nivel global.

Franţa – rămăşiţele unui imperiu

Franţa nu mai este o mare putere din perioada în care-şi câştiga singură războaiele. Vorbim de o putere regională cu arsenal nuclear, membră permanentă în Consiliul de Securitate al ONU, care şi-a păstrat unele zone de influenţă în Pacific şi Africa, dar nu se compară din punct de vedere economic şi militar cu SUA, China sau Rusia.

Pentru a conta cu adevărat, Franţa are nevoie de multe alianţe şi compromisuri în aproape toate zonele în care-şi exercită influenţa.

În Marea Mediterană interesele Franţei se ciocnesc cu cele ale Turciei dar Parisul fuge de o confruntare şi optează pentru jocuri strategice mai complexe şi alianţe cu inamicii naturali ai Ankarei. Astfel, în Siria, Franţa i-a susţinut pe kurzi, pe care Turcia îi consideră o ameninţare la adresa suveranităţii şi securităţii sale. În Libia, Parisul a sprijinit în mod tacit armata naţională libiană, în timp ce Turcia a susţinut guvernul. De curând, Parisul s-a alăturat Ciprului şi Greciei împotriva revendicărilor teritoriale turceşti din Mediterana.

În Africa, Franţa pare să piardă din ce în ce mai mult teren în faţa Chinei şi Rusiei. Conflictul diplomatic dintre Paris şi Alger se consolidează, în Republica Centrafricană mercenarii ruşi de la Wagner îşi fac de cap iar în Mali, acelaşi grup Wagner a semnat un acord de securitate cu autorităţile în dauna Franţei.

La fel de rău arată situaţia pentru Franţa şi regiunea Asia – Pacific. Parisul nu poate afecta substanţial echilibrul de putere şi pare exclusă din jocul granzilor SUA şi China. Macron încearcă să strângă legăturile cu Japonia, India şi Australia dar proiectul american Five Eyes (Australia, Canada, New Zealand, the United Kingdom, and the United States) şi mai nou AUKUS (alianţă militară triunghiulară între Statele Unite ale Americii, Marea Britanie şi Australia) stopează ambiţiile palatului Elysee în Pacific.

Pe lângă problemele strategice şi de securitate, Franţa a pierdut şi un contract enorm pentru submarinele ce trebuiau livrate Australiei. Practic, Macron a cam rămas fără variante şi fără bani în Pacific.

Armatele costă

Situaţia geopolitică în care se află le-a arătat decidenţilor de la Elysee că Franţa trebuie, în primul rând, să fie puternică acasă pentru a-şi putea propaga forţa la nivel global. Pe acest fond, Parisul lansează, din nou, proiectul armatei europene.

Profitând de mandatul haotic al lui Trump, de modul în care s-a retras SUA din Afganistan dar şi de Brexit, Parisul propagă la nivel european ideea că UE este forţată de împrejurări să gândească ca un bloc militar nu doar economic. Franţa ar dori să se poziţioneze ca liderul unei Uniuni Europene unite şi din punct de vedere militar, ceea ce ar servi drept multiplicator de putere pentru Paris la nivel global.

În momentul de faţă se vorbeşte de un contingent de 50.000 de militari care să acţioneze în Europa iar liderii UE spun că aceştia vor colabora cu NATO şi că, în niciun caz, nu este un pas în afara Alianţei Nord Atlantice.

Chiar şi aşa, Franţa şi statele UE nu sunt pregătite pentru a susţine proiectul. În afara Franţei, majoritatea statelor puternice economic din Uniune nu alocă nici măcar 2% din PIB pentru apărare, media fiind de 1.6% pentru anul 2020.

Mai mult, europenii nu au capacitatea unei astfel de armate. În afară de Franţa, niciun membru  UE nu este angajat în operaţiuni militare semnificative. Pe continentul european doar trei state au o armată capabilă să propage forţă dincolo de graniţele proprii - Marea Britanie, Turcia şi Franţa.

Planul Franţei nu se pliază pe realităţile din Europa Centrală şi de Est

Deşi la nivel teoretic un proiect european destinat apărării colective sună foarte bine, în practică, lucrurile se complică mai ales că multe state europene nu au încredere în garanţiile oferite de Franţa.

Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a criticat proiectul prezentat de francezi spunând că un astfel de plan nu doar că creează divergenţe între SUA şi UE dar creează disensiuni chiar în interiorul Uniunii. Opinia sa se fundamentează pe faptul că Polonia, România, Cehia şi statele Baltice nu ar renunţa la garanţiile americane din cadrul NATO pentru granţii de la Paris sau Berlin.

Chiar în aceste zile, Polonia se confruntă cu o  situaţie extrem de gravă la graniţa cu Belarus iar primele state care trimit trupe sunt Marea Britanie şi Estonia în timp ce Franţa sau Germania încă analizează situaţia.

În Europa Centrală şi de Est pericolul vine Est iar Rusia are grijă ca frica să rămână constantă pentru fostele state comuniste. Pentru Germania, din Rusia vine gazul ieftin iar pentru Franţa bani din contracte de armament. Europa este încă foarte clar segmentată în funcţie de relaţiile cu Rusia iar acest fapt este o mare piedică în calea proiectului franţuzesc.

Dincolo de jocurile strategie pe termen lung, situaţia trebuie privită şi din prisma ambiţiilor politice ale preşedintelui francez. Într-un context economic şi geopolitic complicat, Macron scoate din sertar vechiul plan al armatei europene. Nu trebuie uitat că în 2022 în Franţa au loc alegeri prezidenţiale iar actualul preşedinte francez nu poate pune masă decât prea puţine realizări. O armată europeană, fie şi inutil de mică şi prost dotată, i-ar oferi lui Macron un proiect cu anvergură europeană de care se agaţe, ar da peste nas americanilor care i-au furat  contractul cu Australia şi s-ar poziţiona ca viitorul lider al UE, după retragerea lui Merkel.