Analiză Stratfor: SUA ar putea gestiona crizele din Ucraina şi Irak din zona Mării Negre

Analiză Stratfor: SUA ar putea gestiona crizele din Ucraina şi Irak din zona Mării Negre

Operaţiune militară NATO în Marea Neagră FOTO Reuters

Statele Unite ale Americii sunt, în momentul de faţă, dezechilibrate. Se confruntă cu provocări pe scena Siria – Irak, dar şi pe frontul ucrainean. SUA nu au răspuns pentru niciuna dintre aceste situaţii. Nu ştiu cum ar arăta succesul, ce resurse ar putea să dedice şi nici dacă se vor putea descurca în cazul unei înfrângeri, scrie expertul în geopolitică George Friedman într-o analiză Stratfor.

Ştiri pe aceeaşi temă

O astfel de dilemă nu este neobişnuită pentru o putere globală. Gama sa de interese  şi puterea extinsă creează oportunităţi pentru evenimente neprevăzute, iar aceste evenimente, în special provocări simultane în zone diferite, dau naştere la nesiguranţă şi confuzie Geografia SUA şi puterea lor permit un grad de nesiguranţă fără a se ajunge la dezastru. Însă este necesară o strategie de integrare, chiar dacă această strategie este doar să te dai deoparte şi să laşi evenimentele să-şi urmeze cursul. „Nu sugerez să fie aplicată ultima strategie, ci susţin că, la un moment dat, confuzia trebuie lăsată să-şi urmeze cursul şi trebuie să ia naştere nişte intenţii clare. Când se va întâmpla asta, rezultatul va fi logica unei noi hărţi strategice ce va cuprinde ambele conflicte“, continuă George Friedman. 
 
Centrul de operaţiuni: Marea Neagră
 
Cel mai important lucru pentru SUA este să creeze un singur plan integrat care să ia în considerare cele mai presante provocări. Un asemenea plan trebuie început prin definirea teatrului de operaţiuni într-un mod suficient de coerent din punct de vedere geografic astfel încât să se permită o manevră politică integrată şi o strategie militară.
 
Doctrina militară a americanilor s-a îndepărtat de o strategie a două războaie. Operaţional, poate fi posibilă implicarea tuturor adversarilor, simultan. Însă conceptual, este esenţial să gândim în termeni de centru de gravitate al operaţiunilor. Pentru mine, este din ce în ce mai clar că acest centru este Marea Neagră, continuă specialistul în geopolitică.
 
Ucraina şi Siria-Irak
 
În momentul de faţă există două scene active în ceea ce priveşte acţiunea militară, cu o semnificaţie potenţială largă. O scenă este Ucraina, unde ruşii au lansat o contraofensivă  în Crimeea. Cealaltă scenă este regiunea Siria-Irak, unde forţele Statului Islamic (SI) au lansat o ofensivă menită, cel puţin, să controleze regiunile ambelor ţări şi, cel mult, să domine zona dintre Levant şi Iran.
 
În multe feluri, nu există nicio legătură între cele două scene. Da, ruşii au o problemă în Caucaz unde există rapoarte potrivit cărora consilieri ceceni ar colabora cu SI. Astfel, ruşii nu se simt deloc confortabil cu ce se întâmplă în Siria şi Irak. În acelaşi timp, orice va distrage atenţia SUA de la Ucraina este benefic pentru Rusia. Pe termen lung, SI trebuie să se opună Rusiei. Problema imediată, totuşi, este puterea americanilor, aşa că orice distrage SUA este benefic pentru SI.
 
Însă criza din Ucraina are o dinamică politică foarte diferită de criza Irak-Siria. Forţele militare ale Rusiei şi ale SI nu se coordonează în niciun fel şi, într-un final, victoria oricăruia dintre ei va provoca interesul celuilalt. Însă pentru SUA, care trebuie să-şi aloce cu mare grijă atenţia, voinţa politică şi forţa militară, cele două crize trebuie gândite împreună. Ruşii şi SI au luxul de a se concentra pe o singură criză. SUA trebuie să se preocupe de amândouă.
 
SUA sunt în procesul de a-şi limita implicarea în Orientul Mijlociu în timp ce încearcă să se descurce cu Ucraina. Administraţia Obama vrea să creeze un Irak integrat, fără jihadişti, şi să facă Rusia să accepte o Ucraina pro-occidentală. De asemenea, nu vrea să-şi implice forţe militare substanţiale în nicio scenă de conflict. Dilema SUA este cum să-şi atingă scopurile fără risc. Dacă nu poate face asta, ce risc va trebui să accepte?
 
Strategiile care minimizează riscul şi creează o influenţă maximă sunt raţionale şi pot fi un principiu fondator al oricărui stat. Însă, urmând această logică, strategia americană ar trebui să menţină echilibrul puterii în regiune prin folosirea aliaţilor şi să ofere susţinere materială acestor aliaţi, dar să evite implicarea militară directă, măcar până când nu mai există altă opţiune. Cel mai important lucru este să ofere susţinerea care va preveni nevoia de intervenţie, adaugă George Friedman.
 
Pe scena Siria-Irak, America a schimbat strategia de la căutarea unui stat unificat sub conducerea forţelor pro-occidentale seculare, la una care caută un echilibru de puteri între alawiţi şi jihadişti. În Irak, SUA a încercat unificarea unui guvern sub conducerea Bagdadului şi acum încearcă controlarea SI folosindu-se de minimum de forţe şi de aliaţi kurzi, şiiţi şi câţiva sunniţi. Dacă acest lucru nu va avea succes, strategia SUA în Irak se va pierde în strategia din Siria, mai precis vor căuta un echilibru al puterii între facţiuni.
 
Nu este clar dacă există vreo altă strategie. Ocuparea Irakului care a început în 2003 nu a rezultat într-o soluţie militară şi nu este clar dacă se va repeta succesul din 2003. Orice acţiune militară trebuie făcută ştiind clar care va fi rezultatul, iar cu acest rezultat în minte şi cu o alocare rezonabilă de forţe se va îndeplini dorinţa. Doar să speri că va fi bine nu este permis. Realistic vorbind, forţa aeriană şi forţele operaţiunilor speciale de la sol nu prea vor forţa SI să capituleze.
 
Ucraina, desigur, are o altă dinamică. SUA a privit evenimentele de-acolo fie ca pe o oportunitate de de a-şi arăta puterea (morală), fie ca pe un ghiont în securitatea naţională a Rusiei. Oricum, rezultatul a fost acelaşi: s-a creat o provocare a intereselor fundamentale ruseşti şi l-a pus pe preşedintele Vladimir Putin într-o poziţie de putere. Serviciile sale secrete au eşuat complet să prevadă sau să manevreze evenimentele din Kiev sau să genereze o răscoală la scară largă în estul Ucrainei.
 
Mai mult, ucrainenii învingeau susţinătorii Rusiei (distincţia dintre susţinători şi soldaţi ruşi fiind din ce în ce mai greu de făcut). Însă era evident că ruşii nu vor lăsa, pur şi simplu, realitatea ucraineană să devină un fapt împlinit. Ei au contraatacat. Dar chiar şi aşa, oricum trebuiau să treacă de la controlarea politicii ucrainene la pierderea totală, în afară de un mic fragment din Ucraina. Astfel, ei îşi vor păstra o postură agresivă permanentă într-o încercare de a recupera ce s-a pierdut. 
 
Strategia SUA din Ucraina o urmează pe cea aplicată în Siria-Irak. Mai întâi, Washingtonul se foloseşte de aliaţi. În al doilea rând, oferă susţinere materială. Iar în al treilea, evită implicarea militară directă. Ambele strategii presupun că principalul adversar – SI în Siria-Irak şi Rusia în Ucraina – este incapabil să pună la cale o ofensivă decisivă, sau că această ofensivă, o dată formată, va putea fi distrusă de forţele aeriene. Însă, pentru a avea succes, strategia americanilor presupune că va exista o rezistenţa coerentă din partea ucrainenilor şi a irakienilor care să se opună Rusiei sau SI. Dacă acest lucru nu se materializează sau se dizolvă, la fel se va întâmpla şi cu strategia.
 
SUA pariază pe aliaţi riscanţi. Şi rezultatul contează pe termen lung. Strategia americană înaintea Primului şi celui de-Al Doilea Război Mondial a fost limitarea implicării până când situaţia putea fi descurcată de o desfăşurare masivă de forţe americane. În timpul Războiului Rece, SUA şi-au schimbat strategia într-un fel de pre-angajament luat măcar faţă de câteva puteri. Acest lucru a avut rezultate mai bune. Statele Unite nu sunt invulnerabile în faţa ameninţărilor externe, deşi aceste ameninţări ar trebui să escaladeze dramatic.
 
O intervenţie mai rapidă era mai puţin costisitoare decât o intervenţie pe ultima sută de metri. Nici SI şi nici Rusia nu reprezintă o mare ameninţare pentru SUA, şi este foarte posibil ca echilibrul de putere regional să poată controla ameninţările. Dacă nu se va întâmpla asta, criza va evolua într-o ameninţare mai directă la adresa SUA. Formarea echilibrului regional de putere necesită implicare şi ceva riscuri.
 
Echilibrul forţelor şi Marea Neagră
 
Mişcarea raţională pentru state ca România, Ungaria sau Polonia este să facă pe plac Rusiei, în cazul în care nu au garanţii semnificative din exterior. Corect sau nu, doar Statele Unite pot da asemenea garanţii. Acelaşi lucru se poate spune despre şiiţi şi kurzi, ambele popoare fiind abandonate de SUA în ultimii ani, cu presupunerea că se pot descurca singuri.
 
Problema cu care se confruntă acum SUA este cum să structureze un asemenea sprijin, din punct de vedere fizic şi conceptual. Acestea par a fi două scene de conflict distincte şi fără legătură, iar puterea Americii este limitată. Situaţia pare să excludă garanţii convingătoare. Dar concepţia strategică a americanilor nu trebuie să ia aceste două scene de conflict ca pe două probleme separate şi să le vadă ca pe aspecte diferite ale aceleiaşi scene: Marea Neagră, este de părere George Friedman.
 
Atunci când privim o hartă, vedem că Marea Neagră este principiul geografic organizatoric al acestor zone. Marea Neagră reprezintă frontiera sudică dintre Ucraina şi Rusia europeană şi Caucazul, unde ruşii, jihadiştii şi puterea iraniană se întâlnesc. Siria de Nord şi Irakul sunt la mai puţin de 650 de kilometri de Marea Neagră.
 
SUA au avut o strategie nord-atlantică. Au avut o strategie caraibiană, una a Pacificului de vest şi aşa mai departe. Asta nu însemna doar o strategie navală. Mai degrabă, se înţelegea o combinaţie de sisteme armate ale proiecţiilor puterii ce depindeau de forţa navală pentru a furniza bunuri strategice, pentru a transporta trupe şi forţă aeriană. De asemenea, mai ajuta la plasarea forţelor într-o asemenea configuraţie încât una singură, sau cel puţin o structură de comandă, putea oferi susţinere în mai multe direcţii.
 
Statele Unite au o problemă strategică care poate fi abordată fie ca două sau mai multe conflicte fără legătură ce necesită resurse redundante, fie ca o singură soluţie integrată. Este adevărat că ruşii şi SI nu se văd ca parte dintr-o singură scenă. Dar nu rivalii definesc scenele pentru SUA.
 
Primul pas în elaborarea unei strategii este definirea hărţii în aşa fel încât să li se permită strategilor să se gândească în termeni de unire a forţelor, şi nu de separare, de unire a sprijinului acordat, în loc de diviziune. De asemenea trebuie ca strategii să se gândească la relaţiile regionale ca parte dintr-o strategie integrată.
 
Să presupunem pentru moment că Rusia alege să intervină, din nou, în Caucaz, că jihadiştii s-au mutat din Cecenia şi Dagestan în Georgia şi Azerbaidjan, sau că Iranul s-a mutat la nord. Rezultatul evenimentelor din Caucaz ar conta foarte mult pentru SUA. În structura strategică curentă, factorii decizionali din SUA par incapabili să conceptualizeze cele două probleme strategice, încât o a treia criză îi va copleşi. Dar dacă gândim în termeni de a securiza ceea ce eu numesc „Marele Bazin al Mării Negre“, vom avea o fereastră de timp pentru a lua în considerare acest exerciţiu dur, crede Friedman.
 
O strategie la Marea Neagră va defini importanţa Georgiei, coasta estică a Mării Negre. Şi mai important, va ridica Azerbaidjanul la un nivel de importanţă necesar în strategia americană. Fără Azerbaidjan, Georgia are puţină greutate. Cu Azerbaidjan există posibilitatea opunerii jihadiştilor din Caucaz, sau măcar oferă o zonă-tampon, de vreme ce Azerbaidjanul este ancora estică logică în strategia Mării Negre.
 
O asemenea strategie va forţa şi definirea a două relaţii-cheie pentru SUA. Prima este Turcia. Lăsând la o parte Rusia, Turcia este cea mai mare putere de la Marea Neagră. Are interese de-a lungul Marelui Bazin al Mării Negre, mai precis în Siria, Irak, Caucaz, Rusia şi Ucraina. În termenii strategiei, Turcia devine unul dintre aliaţii indispensabili. 
 
Importanţa majoră a României
 
A doua ţară de o importanţă majoră este România. Convenţia de la Montreux interzice tranzitul nelimitat al unei forţe navale în Marea Neagră prin strâmtoarea Bosfor, controlată de turci. Totuşi, România este o naţiune a Mării Negre căreia nu i se aplică limitări, deşi puterea ei navală se bazează pe câteva fregate îmbătrânite susţinute de câteva corvete. În afară de faptul că ţara este o bază potenţială pentru operaţiuni aeriene în regiune, în special în Ucraina, susţinerea României în construirea unei forţe navale în Marea Neagră ar oferi forţa de intimidare necesară împotriva ruşilor şi va ajuta şi la conturarea afacerilor în Marea Neagră, afaceri care pot motiva şi Turcia să coopereze cu România şi, astfel, să colaboreze cu SUA.
 
Structura tradiţională NATO poate supravieţui acestei evoluţii, chiar dacă mare parte din NATO este irelevantă pentru problemele din Bazinul Mării Negre. Indiferent de cum se va termina drama Siria-Irak, este un lucru secundar faţă de viitorul relaţiilor Rusiei cu Ucraina şi cu Peninsula europeană. Polonia ancorează Câmpia nord-europeană, dar acţiunea este acum în Marea Neagră, fapt care face din România un partener important în Peninsula europeană. Statul român va simţi primul presiunea dacă Rusia îşi recâştigă poziţia în Ucraina.
 
Statele Unite trebuie să adopte politica Războiului Rece. Aceasta era constituită din patru părţi. În primul rând, aliaţii trebuiau să ofere fundaţia geografică de apărare şi forţe armate substanţiale pentru a răspunde ameninţărilor. În al doilea rând, SUA trebuiau să ofere ajutor militar şi economic după nevoi pentru a susţine această structură. În al treilea rând, SUA trebuiau să poziţioneze în avans câteva forţe, drept garanţie a implicării şi ca suport imediat. Şi în al patrulea rând, Washingtonul trebuia să garanteze implicarea totală a tuturor forţelor americane pentru a-şi apăra aliaţii, deşi nu a fost niciodată nevoie de a pune în practică această a patra garanţie.
 
Marele Bazin al Mării Negre, atât de larg definit, este deja obiectul implicării militare şi politice a SUA. Însă nu este perceput în acest fel de calculele militare, politice sau chiar publice şi de media. Ar trebui să fie. Pentru că percepţia va face realitatea posibilă, conchide George Friedman pentru Stratfor.
 

Citeşte şi:
 
 
Republica Moldova trebuie ajutată rapid de către Occident pentru a contracara acţiunile Federaţiei Ruse, căci articolul 5 din tratatul NATO nu protejează pe nimeni de dependenţa de gazele ruseşti sau de activităţile subversive, precum spionaj, cumpărare de bănci sau alte active strategice, ori control indirect asupra media, scrie analistul Robert Kaplan de la Stratfor.
 
 
Ruşii continuă să influenţeze România printr-o strategie numită „imperialism comercial”, eficientă în special datorită investiţiilor companiilor ruse în sectorul energetic românesc, crede George Friedman, specialist în geopolitică şi fondator al agenţiei de analize militare Stratfor.
 
 
George Friedman, preşedintele grupului de analiză Stratfor, crede că Rusia este interesată de România din mai multe motive: este ţară la Marea Neagră, este o potenţială furnizoare de carburanţi, deci un concurent regional. Şi este apropiată de Republica Moldova.
 
 
Rusia îşi foloseşte serviciile de informaţii în încercarea de a manipula procesul politic din România şi creează reţele de influenţă economică, astfel încât opoziţia faţă de acţiunile Moscovei să devină costisitoare pentru Bucureşti, potrivit unei analize a preşedintelui Stratfor, George Friedman.
 
 
Interesul uriaş al ruşilor faţă de Marea Neagră şi inabilitatea puterilor europene de a apăra flancul estic în faţa unui atac ordonat de Moscova i-a determinat pe americani să dezvolte o strategie centrată pe România în ceea ce priveşte Marea Neagră, scrie expertul în geopolitică George Friedman, care a efectuat mai multe vizite în România în ultimii ani.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările