Analiză realizată de Ioana Constantin Bercean*

Distopia romantismului rusesc

Însă ceea ce atrage cel mai mult atenţia este fenomenul reprezentat de un anumit segment al cetăţenilor occidentali care au început să dezvolte un anume fel de admiraţie faţă de regimurile autoritariste precum este cel condus de preşedintele Vladimir Putin. Decadenţa morală, schimbările demografice, corectitudinea politică, căsătoriile între persoane de acelaşi sex sau declinul religios sunt pretextele folosite de cei care se regăsesc în strategiile şi diplomaţia propuse de statul creat în jurul lui Putin. Patrick Buchanan, fostul consilier al preşedinţilor americani Richard Nixon, Gerald Ford şi Ronald Reagan, consideră că America, şi prin extensie restul lumii occidentale, a devenit o “naţiune universală, multiculturală, multietnică, multirasială, multilingvă, al cărei avatar este Barack Obama” (P. Buchanan, 2011, Suicide of a Superpower: Will America Survive to 2025?) Occidentul, continuă Buchanan, a cedat în faţa unei „revoluţii sexuale şi a divorţurilor facile, a promiscuităţii rampante, pornografiei, homosexualităţii, feminismului, avortului – înlocuindu-şi valorile creştine cu valorile de la Hollywood”. Buchanan şi restul occidentalilor care aderă la tezele lui, au ajuns să-l admire pe preşedintele rus pentru că el „luptă pentru valorile tradiţionale şi împotriva elitelor culturale occidentale”. Impresionat de folosirea de către preşedintele rus a spectacolului ortodox la evenimente publice, Buchanan crede chiar că „Putin încearcă să restabilească Biserica Ortodoxă drept busolă morală a naţiunii, aşa cum a fost cu 1.000 de ani înainte ca Rusia devină captiva ideologiei marxiste, păgână şi ateistă” şi că “Dumnezeu este de partea lui Putin în timp ce Occidentul este Gomora”.

Sursă foto: Patrick J. Buchanan Official Website.

Buchanan şi acoliţii săi uită că Occidentul ‘decadent’ le permite să emită astfel de opinii în mod public, fără niciun fel de consecinţe, în timp ce criticii regimului de la Kremlin, de la Anna Politkovskaya sau Serghei Magnitskiy până la Boris Nemţov sau Alexander Litvinenko, nu au fost la fel de norocoşi, dizidenţa lor fiind pedepsită cu moartea. Intelectualii occidentali care acum se regăsesc în discursul şi acţiunile lui Putin nu par a fi foarte interesaţi de realitate ci, mai degrabă, de o naţiune imaginară, diferită şi distinctă de propriile lor ţări.

Ceea ce spune Buchanan (şi alături de el alţi formatori de opinie, intelectuali sau pur şi simplu persoane influenţate de astfel de discursuri) este tradus şi transpus de propaganda Rusiei în mesaje al căror unic scop este de a influenţa şi altera dezbaterile politice şi publice occidentale. Mai mult, acest tip de mesaje îi serveşte întru totul lui Vladimir Putin deoarece, dincolo de elementele descurajării militare pe care Occidentul, prin NATO sau prin iniţiative proprii ale unor state membre, le desfăşoară, Putin se teme cel mai mult de umbra democraţiei care pluteşte de ceva vreme la graniţele Rusiei, coborând ameninţător, din perspectiva Moscovei, asupra Ucrainei, Georgiei sau Moldovei. Iar astfel de mesaje de susţinere occidentale sunt transformate în strategii menite să combată liberalismul occidental, criticat chiar de beneficiarii acestora.

Putin îi citeşte şi i-a aşezat pe un piedestal înalt al culturii Rusiei, aşa cum şi merită de altfel, pe Dostoievski, Puşkin sau pe Cehov, dar nu îi vrea traduşi în limba rusă pe William Yeats, François Villon sau pe Thomas Hobbes. Probabil că Ceaikovski, Şostakovici, Rahmaninov sunt printre preferaţii preşedintelui rus, însă Aida lui Verdi pusă în scenă la Odessa, într-un decor creat de scenarişti occidentali şi cu interpreţi occidentali, este adevărata ameninţare de care preşedintele rus se teme. Europenizarea Ucrainei, chiar şi prin cultură, şi înlocuirea normelor neo-ruse cu cele ale democraţiei occidentale reprezintă, de fapt, pericolul cel mai mare pentru Rusia lui Vladimir Putin. Nu războiul, nu politicile de îngrădire sau sancţiunile, nici cei 3000 de soldaţi americani repartizaţi pe flancul estic al NATO (care ar trebui să facă faţă unei armate de peste 150.000 de ruşi!) sau scuturile anti-rachetă – acestea sunt, sau pot deveni, teme de negociere, de trasare de noi linii roşii, de noi înţelegeri oficiale sau informale – ci conştientizarea ucrainienilor că există şi viaţă dincolo de Moscova revanşardă, iar Rahmaninov poate coabita oricând în acelaşi spectacol cu Verdi. Spectrul excepţionalismului de sorginte vestică şi al unei potenţiale democraţii autentice în Ucraina este ceea ce îl deranjează mai mult pe Putin şi îl determină să fie atât de hotărât în crearea unui ‘cordon sanitar’ care să ‘protejeze’ Odessa – oraşul poliglot, multicultural şi un adevărat mozaic religios – de influenţa occidentală.

Putin vrea Ucraina, dar nu de tot şi nu pe toată

În timp ce liderii ruşi îşi contemplau opţiunile prin care ar putea contracara influenţa Statelor Unite, Vladimir Putin a spus o glumă care a circulat o vreme în cercurile guvernamentale ruse. Valery Gerasimov a găsit-o deosebit de potrivită contextului: „Un ofiţer  pensionat îl întreabă pe fiul său dacă i-a văzut pumnalul. Fiul răspunde că a dat pumnalul la schimb pentru un ceas. Bine, arată-mi ceasul, spune tatăl. Şi dacă bandiţii vin mâine la noi să mă omoare pe mine, pe mama ta şi pe fraţii – şi să-ţi violeze sora – ce le spui? ‘Bună seara, este ora 12:30, ora Moscovei?’” După o scurtă pauză, Putin a spus “Nu vrem ca asta să se întâmple [Rusiei]”.

 Sursă foto: Sputnik Armenia.

Pentru Gerasimov, Rusia trebuia să folosească pumnalul pentru a-şi proteja interesele. „A fost o glumă foarte relevantă, bună, cu un înţeles profund”, a reflectat mai târziu Gerasimov. Analizând următorii paşi ai Rusiei, Gerasimov a apelat la unul dintre scriitorii săi preferaţi: un teoretician militar rus pe nume Georgii Isserson, pe care l-a numit „profetul patriei”. Isserson a susţinut în cartea sa din 1940 “Новые формы борьбы (Noi tipuri de luptă)”, sau în cea tradusă şi în limba engleză, “The Evolution of Operational Art” (2013), că „războiul, în general, nu este declarat. Pur şi simplu începe cu forţele militare deja angajate.” Isserson a văzut Primul Război Mondial – care mai întâi a fost anunţat şi abia apoi au fost mobilizate capabilităţile militare – drept o anomalie. „Mobilizarea şi concentrarea nu fac parte din perioada de după debutul stării de război, aşa cum a fost cazul în 1914, ci mai degrabă au loc cu mult înainte, dacă se poate într-un mod cât mai discret.” Cu alte cuvinte, războaiele au fost purtate şi adesea câştigate cu mult înainte de începerea ostilităţilor formale. Gerasimov credea că Rusia a plătit un preţ mare ignorându-l pe Isserson. Simţea că acum era timpul ca Rusia să răspundă – să îmbrăţişeze o nouă formă de război pe care Statele Unite o adoptaseră deja.

În noaptea de 22 februarie 2014, în aceeaşi zi în care preşedintele ucrainean Viktor Ianukovici a fugit în Rusia, preşedintele Vladimir Putin a convocat o întrevedere care a durat toată nopatea cu şefii de securitate ruşi de rang înalt pentru a discuta situaţia din Crimeea. Câteva zile mai târziu Rusia avea să anexeze Crimeea, operaţiunea încheindu-se în mai puţin de două săptămâni – mai puţin decât avuseseră nevoie SUA şi aliaţii să îşi stabilizeze amprenta în Irak (Seth G. Jones, “Three Dangerous Men”, 2021). Anexarea ilegală a Crimeei a fost un succes spectaculos pentru Rusia. Gerasimov şi alţi lideri militari ruşi s-au bazat pe forţele de operaţiuni speciale (spetsnaz) – nu pe unităţi convenţionale – făcând din această invazie o campanie de război asimetric prin excelenţă. Pe 24 februarie 2014, cu ajutorul Moscovei, consiliul orăşenesc din Sevastopol a numit primar un cetăţean rus. Nu au existat ciocniri între forţele convenţionale ruse şi ucrainene. A fost un exemplu de manual al axiomei lui Sun Tzu: „A supune inamicul fără a lupta este punctul culminant al îndemânării” (Sun Tzu, “Arta Războiului”).

Pentru Rusia lui Vladimir Putin, Ucraina are, pe lângă aşa-numitul rol de zonă tampon între NATO/Occident şi Moscova, şi o importanţă pecuniară semnificativă. Elitele ruse şi partenerii ucraineni ale acestora aproape au monopolizat comerţul cu gaze, permiţând ca un procent din gazul furnizat ieftin pe piaţa internă ucraineană să fie reexportat la preţuri internaţionale mai mari, ambele părţi împărţind veniturile. În plus, elitele ruseşti deţin proprietăţi importante în Crimeea. S-a spus că Putin însuşi ar fi fost beneficiarul final al vânzării de către regimul ucrainean pro-rus al lui Leonid Kucima către o bancă din Moscova (Vneshtorgbank), pentru 15 milioane de dolari, a celebrei Dacha nr. 1 (numită şi Glitsynia sau Wisteria), o proprietate de aproximativ 20 de hectare, situată pe coasta Crimeei, lângă Ialta.

Mai mult, în regiunile de est şi de sud ale Ucrainei, producătorii de arme ruşi şi ucraineni colaborează pentru a produce şi exporta, din portul Oktyabrsk din Odessa, echipamente militare pentru Siria, Algeria, India, Vietnam şi nu numai – doar în 2012, Rusia a exportat arme în valoare de 17,6 miliarde de dolari (Karen Dawisha, “Putin’s Kleptocracy”, 2014). Liderii regionali şi naţionali ruşi şi ucraineni sunt angrenaţi într-o reţea în care avantajele sunt reciproce. Din partea rusă, conform unui studiu detaliat al „Reţelei Odessa” (Tom Wallace şi Farley Mesko, “The Odessa Network: Mapping Facilitators of Russian and Ukrainian Arms Transfer,” C4ADS, September 2013), sunt companii legate atât de Igor Levitin, care a fost ministru rus al transporturilor între 2004-2012, şi apoi de consilier personal al lui Putin, cât şi de Serghei Chemezov, şeful Rosoboroneksport şi un aliat cheie al lui Putin.

Rusia are interese reale şi profunde în această regiune care nu sunt compatibile cu o relaţie mai strânsă între Ucraina şi UE sau SUA, iar atitudinea conducerii Rusiei faţă de această regiune este construită în sensul păstrării status quo-lui reţelei financiare deja construită. Aceste interese includ o lungă istorie de colaborare naţională, precum şi interesele personale ale liderilor cheie ruşi. După cum spune Lev Gudkov, directorul Centrului Levada, „Putinismul este un sistem de utilizare descentralizată a instrumentelor instituţionale de coerciţie... deturnate de anumite grupuri de interes şi folosite pentru îndeplinirea intereselor lor private, de grup de clan.”

Din punct de vedere geografic, anexarea Crimeei este exact ceea ce şi-a dorit Putin şi sistemul creat în jurul lui. Asistenţa guvernelor separatiste din estul Ucrainei costă Rusia aproximativ 4 miliarde de dolari pe an. Crimeea aproximativ jumătate din această sumă. În multe privinţe, Putin a adus deja Ucraina exact acolo unde a dorit. Chiar dacă nu este statul-client pe care şi l-ar fi dorit, ţara este în mare măsură paralizată între Est şi Vest, ceea ce este, probabil cel mai bun rezultat pe care preşedintele rus l-a putut obţine, fără a depune prea mult efort. Nu există nicio perspectivă realistă ca Ucraina să adere nici la NATO, nici la UE într-un viitor apropiat. Anexarea ilegală a Crimeei de către Rusia în 2014 i-a permis Kremlinului să supravegheze cine face şi ce face în Marea Neagră. Iar politica disfuncţională post-revoluţie a Ucrainei nu este o sursă de inspiraţie pentru ruşii care se întreabă despre propriul lor viitor. Aşadar, restul teritoriului ucrainean nu reprezintă un scop în sine, urmărindu-se doar controlul prin forţe politice fidele Kremlinului şi prin influenţa media, iar una dintre persoanele care au servit acest scop a fost Viktor Medveciuc, fost şef de cabinet al preşedintelui Leonid Kucima. „Relaţia noastră s-a dezvoltat de peste 20 de ani. Nu vreau să spun că a exploat acea relaţie, dar aţi putea spune că a făcut parte din arsenalul meu politic”, a declarat Medveciuc în 2021, într-un interviu pentru Time.

Vladimir Putin şi Viktor Medveciuc. Sursă foto: pagina oficială a Administraţiei Prezidenţiale, Президент России.

La rândul lui, Putin ar putea spune acelaşi lucru despre Medveciuc. Vocea principală a intereselor Rusiei în Ucraina, partidul politic al lui Medveciuc – Platforma de opoziţie-Pentru viaţă – este cea mai mare forţă de opoziţie din parlament, cu milioane de susţinători. În lipsa războiului, una dintre cele mai bune căi pe care Putin le avea la dispoziţie pentru a influenţa Ucraina era prin Medveciuc, partidul său politic şi instituţia media creată de acesta. Însă în ultimul an partidul a fost pus sub investigaţie iar Viktor Medveciuc a fost acuzat de trădare în mai şi plasat în arest la domiciliu la Kiev. Recent SUA l-au acuzat pe el şi pe aliaţii săi că ar complota organizarea unei lovituri de stat cu ajutorul armatei ruse. Mai mult, guvernul ucrainean a început prin a interzice canalele sale de televiziune, privând Rusia de punctele sale de propagandă din ţară. Cu Medveciuc ieşit din peisaj şi cu partidul său în cădere liberă în sondaje, Kremlinul a rămas fără unul dintre instrumentele esenţiale prin care influenţa Ucraina prin politică, media sau manipulare.

Hamlet în regie americano-rusă

Preşedintele rus Vladimir Putin şi preşedintele SUA Joe Biden îşi strâng mâna în timpul întâlnirii lor de la „Villa la Grange” din Geneva, Elveţia, la Geneva, 16 iunie 2021. Sursă foto: ABC News.

A fi sau a nu fi...război – este întrebarea hamletiană la care se caută răspuns şi ce va fi, cel mai probabil, pusă în scenă de Washington şi Moscova.

Rămas fără instrumentul principal al propagandei şi subversiunii în Ucraina, este posibil ca preşedintele Rusiei să fi luat în considerare şi varianta războiului clasic, însă această variantă ar putea fi ultimul resort la care apelează Putin, conştient fiind că un atac asupra Ucrainei i-ar eroda serios suportul populaţiei. Într-un interviu din 28 ianuarie pentru presa din Rusia, despre criza din Ucraina, Serghei Lavrov, ministrul rus de externe, a spus: „dacă depinde de Federaţia Rusă, nu va fi război”. El a sugerat, de asemenea, că există „sâmburi de raţionalitate” în răspunsurile formale ale SUA şi NATO la cererile Rusiei. Însă, spre deosebire de momentul Ucraina 2014, în 2022 Rusia şi-a comasat la vedere trupele convenţionale, face exerciţii militare în Belarus şi la graniţa cu Ucraina, într-un mod aproape ostentativ, lasă o lume întreagă să înţeleagă că e dispusă să se angajeze militar dacă “va fi provocată” (!!! o glumă bună, dar comunicarea esenţială nu a lipsit niciodată Moscovei), foloseşte logica lui Gerasimov, împrumutată de acesta de la Isserson, şi aproape câştigă o primă rundă prin aducerea la negocieri a SUA/NATO. Însă vine în plus cu ceva – cu o componentă esenţială a doctrinei Primakov. În timp ce doctrina Gerasimov presupune un conflict aproape permanent (chiar şi unul hibrid), fostul prim-ministru Evgheni Primakov consideră că este necesară evitarea riscurilor nejustificate.

În contextul actual întrebarea cheie pentru Kremlin este dacă să insiste în angrenarea unor capabilităţi şi ameninţări militare, asumându-şi astfel riscuri suplimentare în urmărirea unui set mai ambiţios de aspiraţii globale sau să continue să urmeze doctrina Primakov şi practica atentă de a calcula riscurile şi beneficiile unui anumit curs.

Interesant este răspunsul SUA care în ultimele zile contraatacă exact cu armele Rusiei – războiul hibrid. Popularizează ştirea că CIA a intrat în posesia unor informaţii privind atacul iminent al Rusiei asupra Ucrainei, îşi avertizează cetăţenii să părăsească ţara şi îşi retrage personalul diplomatic neesenţial, gestul fiind urmat imediat de aproape toţi aliaţii SUA. Astfel, SUA încearcă să introducă tensiuni în cercul decizional din jurul lui Putin (în special în casta siloviki), sugerând că o parte din aceste informaţii au fost transmise de surse din cadrul serviciilor secrete ruseşti.

A urmat un tête-à-tête virtual între preşedinţii Biden şi Putin în urma căruia declaraţiile s-au mai înmuiat, nu semnificativ dar, cel puţin momentan, lasă senzaţia că uşa dialogului a rămas deschisă. Însă, probabil, lucrurile nu se vor opri aici. Ucraina este doar ţinta imediată a Rusiei, dar scopul final al preşedintelui Vladimir Putin este scoaterea sau limitarea influenţei şi prezenţei americane din Europa de Est şi păstrarea amprentei ruseşti pe plan internaţional. Pentru Rusia cel mai dureros deznodământ ar fi căderea în irelevanţă iar pentru a evita un asemenea dezastru geopolitic Vladimir Putin ar putea fi nevoit să facă acel compromis de a deveni vioara a doua a Chinei în competiţia care va domina în următoarea perioadă sistemul relaţiilor internaţionale – cea dintre SUA şi China.

Ioana Constantin-Bercean este cercetător ISPRI şi membru în Consiliului de experţi LARICS.