Ambasadorul Armeniei: „Dacă pentru Europa Primul Război Mondial este un capitol închis, pentru armeni acesta rămâne o rană deschisă şi sângerândă“

Ambasadorul Armeniei: „Dacă pentru Europa Primul Război Mondial este un capitol închis, pentru armeni acesta rămâne o rană deschisă şi sângerândă“

Hamlet Gasparian, ambasadorul Armeniei în România

Excelenţa Sa Hamlet Gasparian, ambasadorul Armeniei în România, a acordat un interviu scriitorului şi jurnalistului Vartan Arachelian, în care a atras atenţia că în ultimii 20 de ani, Armenia s-a străduit să atragă atenţia comunităţii internaţionale asupra chestiunii majore a Genocidului Armean, în timp ce a căutat căi de reglementare a relaţiilor cu Turcia de azi.

Ştiri pe aceeaşi temă

 
 
Vartan Arachelian: Domnule ambasador, începând cu acest an, peste tot în Europa se marchează împlinirea a 100 de ani de la Primul Război Mondial. În paralel, armenii din întreaga lume se pregătesc să marcheze împlinirea a 100 de ani de la Genocidul Armean. Ce legături există între aceste două evenimente dramatice?
 
Hamlet Gasparian: O legătură directă, întrucât etapa finală a expulzării şi exterminării armenilor a fost înfăptuită chiar sub acoperirea Războiului Mondial. Poporul armean a suferit cea mai mare şi irecuperabilă pierdere în acest război. Dacă ne uităm doar la cifre, vedem că în anii războiului fiecare a 10-a victimă umană una era dată de armeni, în totalitate din populaţia civilă. Din păcate, încă până astăzi aceste cifre nu sunt reflectate în cronica Primului Război Mondial, de parcă înfiorătoarele masacre ale armenilor au avut loc pe altă planetă şi nu pe Pământ, chiar în patria lor istorică. În remarcabilul său roman Cartea şoaptelor, Varujan Vosganian spune că istoria o scriu învingătorii, nu cei învinşi. Într-adevăr, cu ani în urmă, într-o zi ploioasă de noiembrie, am fost prezent ca diplomat armean la tradiţionala ceremonie militară de comemorare de la Verdun, în faţa osuarului din Douaumont, şi am fost profund rănit în sufletul meu când un şef de Stat, amintind de victimele naţiunilor participante la primul Război Mondial, nu a spus nici măcar un cuvânt despre uriaşele pierderi suferite de armeni. În timp ce chiar pe faţada osuarului de la Douaumont, pe cele două stele, sunt inscripţionate numele oraşelor armeneşti martire Van şi Sis. Acelaşi lucru se întâmpla şi în albumul cronologiei ilustrate a primului Război Mondial, împărţit în acea zi participanţilor: nici un cuvânt şi nici o imagine despre Golgota armenilor.
 
Există o explicaţie pentru această tăcere?
 
Dacă din punct de vedere moral această tăcere este ruşinoasă şi extrem de jignitoare pentru armeni, putem găsi o explicaţie în evenimentele şi reconfigurările politice internaţionale din acel moment şi din perioada imediat următoare. Să amintim că Turcia otomană se afla printre învinşii din Primul Război Mondial şi, prin tratatul de la Sèvres din august 1920, Antanta le-a acordat armenilor o parte din patria lor istorică, iar în noiembrie, prin arbitrajul preşedintelui american Woodrow Wilson, a fost trasată graniţa armeano-turcă, Armeniei asigurându-i-se ieşire la Marea Neagră. Dar toate acestea au rămas pe hârtie, pe de o parte din cauza ascuţirii neînţelegerilor dintre învingători, iar de cealaltă parte ca urmare a înţelegerilor dintre bolşevici şi turci încheiate în detrimentul armenilor. Adică, pentru ca tabloul să fie mai clar, în timpul războiului teritoriile istorice armeneşti aflate sub stăpânirea Turciei otomane au fost complet golite de armeni: prin planul conceput de junii turci, armenii au fost deportaţi către taberele morţii din deşerturile arabe, în urma masacrelor şi epidemiilor dând 1.5 milioane de victime, pierzându-şi în mod ireversibil casele, avutul, tot. Această cumplită catastrofă ar fi putut fi în parte atenuată dacă aliaţii ar fi respectat tratatul de la Sèvres. Dar în tratatul de la Lausanne din 1923 articolul referitor la Armenia a fost eliminat, iar cealaltă Armenie, ce se aflase sub stăpânirea Imperiului rus şi fusese sovietizată în noiembrie 1920, a fost amputată printr-un acord turco-bolşevic cedând o mare parte a teritoriului său Turciei şi nou creatului Azerbaidjan (Armenia era de secole împărţită între două imperii, mai întâi între Imperiul bizantin şi cel persan, apoi între Imperiul otoman şi cel rus). Astfel, prin noua ordine mondială creată după primul Război Mondial, Chestiunea Armeană a fost înăbuşită prin nesocotirea şi încălcarea totală a drepturilor armenilor şi închisă într-un cufăr adânc, iar asupra subiectului masacrării armenilor, adică asupra Genocidului Armean a fost impus un îndelungat tabu. Armenia sovietică – amputată, aflată sub călcâiul bolşevic, mică şi slăbită – şi armenii – masacraţi, refugiaţi şi risipiţi în întreaga lume – nu îşi puteau apăra drepturile. Iată ce moştenire a preluat Armenia devenită din nou independentă în 1991. Aşadar, dacă pentru Europa primul Război Mondial este un capitol închis, pentru armeni acesta rămâne o rană deschisă şi sângerândă.
 
Ce face Armenia pentru dărâmarea acestui zid al tăcerii şi pentru depăşirea nedreptăţilor? Astăzi nu mai există jugul bolşevic şi se vorbeşte despre o Diasporă armeană nu fărâmiţată şi slabă şi, ci unită şi puternică.
 
Mai întâi vreau să reamintesc faptul că Armenia de astăzi, deşi nu mai este ţara slabă, plină de refugiaţi şi bîntuită de epidemii cum era în anii ’20 ai secolului trecut, ci un stat viabil înzestrat cu o capacitate de apărare impresionantă, a moştenit probleme extrem de complexe din perioada trecută, cum sunt chestiunea Karabaghului şi relaţiile nesoluţionate cu Turcia, care stânjenesc dezvoltarea normală a ţării şi ne primejduiesc viitorul. De cealaltă parte, aveţi dreptate, Diaspora armeană s-a pus repede pe picioare şi, în anumite ţări, ocupând poziţii influente, a început să-şi afirme drepturile. Dar, în mare, chestiunile rămân nerezolvate. Armenia face faţă unor ameninţări serioase, care îi pun în pericol chiar existenţa. Pentru a vă convinge de aceasta este suficient să aruncaţi o privire la harta regiunii noastre, unde Armenia este blocată din două părţi de Azerbaidjan şi Turcia, iar ceilalţi doi vecini, Iranul şi Georgia, au propriile lor probleme de rezolvat. Cu toate acestea, în ultimii douăzeci de ani Armenia se străduieşte pe de o parte să atragă atenţia comunităţii internaţionale asupra chestiunii majore a Genocidului Armean, iar de cealaltă parte caută căi de reglementare a relaţiilor cu Turcia de azi.
FOTO Shutterstock 
 
Dumneavoastră consideraţi responsabilă Turcia de astăzi pentru aceste evenimente?
 
Nu este vorba despre responsabilitate sau judecată – cei ce au plănuit şi pus în aplicare Genocidul Armean nu mai sunt de mult –, ci despre lichidarea urmărilor genocidului. Chiar dacă nu mai există călăul, victima rămâne. Pe de o parte victima este Armenia şi populaţia Armeniei, care astăzi poartă pe umerii săi întreaga povară a consecinţelor genocidului, iar de cealaltă parte o uriaşă fracţiune a poporului armean, moştenitorii genocidului care, aflaţi în exil, sunt supuşi asimilării totale, pierderii identităţii şi deseori violenţelor fizice şi altor exiluri. Aşa cum se întâmplă în ultimul timp în Orientul Mijlociu, de exemplu în cazul evenimentelor din Kesab (Siria), când 700 de familii armeneşti, lăsându-şi casele şi tot avutul, au fost nevoite – în faţa atacurilor grupurilor teroriste pătrunse nestingherit în Siria dinspre Turcia – să fugă şi să se adăpostească la Latakia. La fel se întâmpla mai ieri şi în Irak, mai înainte şi în Liban şi în alte părţi, de unde zeci de mii de armeni au emigrat în diferite ţări din America şi Europa. Astăzi continuă să fie periculos să fii armean. Cum să se simtă armenii în siguranţă, când Turcia neagă în mod oficial genocidul şi seamănă ură faţă de armeni atât în interiorul, cât şi în exteriorul ţării? Pe când confruntarea Turciei cu paginile negre ale istoriei sale şi recunoaşterea Genocidului Armean ar fi calmat acest teamă, ar fi fost un gest minim de morală faţă de memoria victimelor nevinovate şi ar fi alinat în parte adânca durere resimţită de armeni. La fel şi stabilirea relaţiilor diplomatice cu Armenia şi deschiderea graniţelor, ceea ce ar fi ameliorat situaţia economică a Armeniei.
 
Întrebare: Cu toate acestea, care este ieşirea, dacă Turcia se încăpăţânează?
 
Ştiţi, răspunsul nu este numai Turcia, deşi acolo tabu-ul Genocidului Armean a început să se fisureze: în cercurile analiştilor, jurnaliştilor, universitarilor – printre care nume cunoscute ca laureatul premiului Nobel pentru literatură, Orhan Pamuk, istoricul şi expertul în chestiunea genocidului Taner Akçam şi alţii –, precum şi în societatea civilă astăzi se vorbeşte deja deschis despre responsabilitatea guvernului turc în această chestiune şi despre ce este de făcut. Până mai ieri aceasta se pedepsea penal (articolul 301). În mod simbolic, debutul acestei dezbateri l-a constituit asasinarea în ianuarie 2007, la Istanbul, de către extremiştii turci a lui Hrant Dink, jurnalist armean din Turcia, redactor-fondator al revistei “Agos”. Asasinatul a zguduit în mod neaşteptat societatea turcă şi a scos în stradă sute de mii de oameni care au scandat “Cu toţii suntem armeni, cu toţii suntem Hrant Dink”.
 
Să nu uităm că şi în 1915 numeroşi turci şi kurzi, riscându-şi viaţa, au salvat armeni. Adică şi astăzi o parte a turcilor gândesc altfel. Au loc schimbări şi în cercurile politice, mai ales la nivelul autorităţilor locale. Din străfundul Turciei ies la iveală grupuri de armeni ascunşi sau islamizaţi, care încep să-şi afirme identitatea şi drepturile. Aşadar, aceasta este o direcţie prin care guvernul turc, sub presiunea propriei societăţi de a se elibera de monştrii şi fantomele trecutului, poate să-şi revizuiască politica faţă de chestiunea armeană.
 
A doua direcţie este dialogul între state. Noi nu ne pierdem speranţa că partea turcă îşi va schimba retorica şi atitudinea în această privinţă şi se va întoarce la angajamentele stipulate în protocoalele de la Zürich (din 2009), care prevăd stabilirea relaţiilor diplomatice între Armenia şi Turcia şi deschiderea graniţelor fără condiţii prealabile. Aceasta ne-ar fi permis să căutăm căi de soluţionare a chestiunilor complexe în condiţii mai calme.
 
A treia este atitudinea per măsură a comunităţii internaţionale în chestiunea Genocidului Armean. Am în vedere statele, organizaţiile internaţionale şi chiar societăţile. Nu cred că la nivelul vreunui stat există vreo îndoială faţă de realitatea genocidului şi responsabilitatea turcă. Aici chestiunea constă în relaţiile cu Turcia contemporană, pe care fiecare stat le abordează prin prisma intereselor şi priorităţilor sale actuale. Când sunt puse în balanţă Turcia şi Armenia, desigur că, din perspectivă strict pragmatică sau a real-politik-ului, balanţa se înclină în favoarea Turciei. Aproape aceeaşi situaţie este şi în cazul structurilor internaţionale. În ceea ce priveşte opinia publică internaţională, în mare măsură aceasta nu cunoaşte chestiunea sau, în cel mai bun caz, esenţa acesteia. În ştirile internaţionale chestiunea Genocidului Armean este deseori prezentată ca ceva mărunt, un clişeu uzat armeano-turc, peste care privirea alunecă şi zboară. De aici se înţelege de ce partea turcă mizează pe negaţionism şi uitare.
 
Vedere asupra capitalei Erevan FOTO Shutterstock 
 
Dar oare aici este soluţia: interese seci, indiferenţă şi uitare? Cred că aceasta este o abordare profund greşită. Dacă pe vremuri Turcia otomană şi guvernul junilor turci au putut să-i deporteze şi extermine pe armeni din patria lor istorică în impunitate, în lumea contemporană devine din ce în ce mai greu de făcut acelaşi lucru cu Armenia şi Diaspora armeană din întreaga lume. Aşadar, chestiunea Genocidului Armean – ce a ajuns pe agenda internaţională, întrucât este recunoscut pe zi ce trece de tot mai multe state şi structuri internaţionale – va ocupa un loc mai stabil pe agenda internaţională. Prin urmare, găsirea unei soluţii grabnice acestei chestiuni este în interesul nu numai al comunităţii internaţionale şi al Armeniei, ci chiar şi al Turciei. Aceasta este extrem de importantă prin prisma securităţii regiunii noastre, a Marelui Orient Mijlociu şi a Europei. Fără soluţionarea chestiunii armene nu este imaginabilă stabilitatea în această vastă regiune.
 
Ce este Genocidul Armean pentru dumneavoastră personal?
 
Emoţional, este o durere cotidiană surdă, care mă urmăreşte zi şi noapte, în perioada adolescenţei plânsul mamei după cele pierdute, timp de zeci de ani căutarea în paginile ziarelor a orfanilor şi rudelor pierdute, imaginea îndoliată a biblicului Munte Ararat, ce în fiecare clipă ţi se înalţă înainte ca un mesaj (simbolul poporului armean, Munte Ararat se află astazi dincolo de graniţa Armeniei, pe teritoriul Turciei). Prin prisma conştiinţei, este regretul profund al pierderii definitive a unei civilizaţii străvechi, întrucât de pe teritoriile pe care au trăit armenii timp de milenii au fost şterse urmele armeneşti. Nu mai sunt nu numai templele şi bisericile impunătoare construite de armeni, ci nu mai sunt nici ei, armenii, meşteşugurile lor, traiul, portul, limba, cântul şi dansul lor, prin care se defineşte o societate şi un popor. Aceasta este o uriaşă pierdere nu numai pentru armeni, ci şi pentru întreaga omenire.
 
Ştiţi, a trecut deja un veac de la masacrarea armenilor şi, în aceşti 100 de ani, au continuat dramele şi vărsările de sânge: Holocaustul din cel de al doilea Război Mondial, sub ochii noştri Cambodgia, Rwanda, astăzi zeci de mii de victime şi milioane de refugiaţi în Irak şi Siria. În 1915, alături de armeni au pierit şi un mare număr de greci şi asirieni (siriaci), în 1940-45 alături de evrei au pierit ţigani şi polonezi. Acest infernal tocător de carne nu se opreşte. Şi uneori mă gândesc că poate se va opri când va fi recunoscut Genocidul Armean, cu care a început acest lanţ blestemat. Recunoaşterea Genocidului Armean este pentru mine o hârtie de turnesol care indică dacă a ajuns omenirea în acel punct după care nu mai există întoarcere.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: