Alina Mungiu-Pippidi: Libertatea cuvîntului trebuie să supravieţuiască războiului din Ucraina
În aprilie 2022 Rusia a retras autorizaţia de funcţionare a 15 organizaţii internaţionale – printre ultimele care mai existau datorită legislaţiei care acuză ONG-urile că sunt agenţii străinătăţii şi nu permite finanţare din exterior (fundaţia Soros nu mai există de ani de zile în Rusia).
În capul listei erau cele două mari organizaţii de monitorizare a drepturilor omului, Amnesty International, care criticase dur Rusia pentru abuzuri legate de invazia ucraineană (printre altele) şi Human Rights Watch. Detalii aici.
În luna iulie, Amnesty a publicat un raport special dedicat războiului din Ucraina. Raportul nu era mai bun cu ruşii decît precedentele, dar pentru prima dată atribuia o răspundere şi ucrainenilor. Aceştia au luptat cum se face în Orientul Mijlociu şi cum luptă în general cel slab cu cel tare, ascunzîndu-se în zone locuite, folosind şcoli şi spitale pentru scopuri militare, de exemplu. După ce unele din acestea au fost lovite de ruşi, cu preţ mare pentru civilii din jur, ucrainenii au acuzat pe ruşi că lovesc zone pur civile şi perpetuează un genocid, nu duc un război. Ca atare, raportul Amnesty e o lovitură gravă în propaganda ucraineană şi deci preşedintele Zelensky i-a acuzat că fac propaganda Rusiei, iar şefa locală a Amnesty, la Kiev, şi-a dat demisia, fiind prinsă între două fronturi.
Cu toată admiraţia pentru devotamentul cu care ucrainenii îşi apără ţara, cum fiecare dintre ei e un agent de propagandă care culpabiliează pe oricine se desparte de linia lor oficială, în emisiunile TV din patru ţări observate de mine în acest an (toate au o mare rezervă de ucraineni, în general femei tinere, perfecte vorbitoare a limbii locale), există o limită peste care nu trebuie să trecem. Toţi vrem să-i batem pe ruşi, şi recunoaştem importanţa acestui fapt şi preţul plătit de Ucraina, şi din ce în ce ai mult de noi toţi, dovadă că suntem aliaţi. Dar a crede că propaganda e de o singură parte şi a profila o soluţie în care Rusia nu e un fost imperiu agresiv, ci un stat terorist care vrea să cucerească Europa întreagă şi să facă genocid în Ucraina e tot propagandă, şi nu e una care să ne ajute să găsim vreo soluţie, că Rusia nu o putem eradica. Amnesty International nu minte. Ca şi Freedom House sau Human Rights Watch sunt organizaţii pe care nici un stat nu le controlează, care au o finanţare privată diversă şi lucrează cu cei mai buni jurnalişti de investigaţie şi avocaţi din lume. Dar nu cu propagandişti.
Torentul de furie revărsat de oficialităţile din Ucraina conţine argumente de genul că raportul relativizează vinovăţia, că ajută propaganda Rusiei, că dacă armata ucraineană nu se ascundea printre civili ruşii ocupau Kievul. Toate astea sunt adevărate, dar nu schimbă ce a raportat Amnesty. Rusia rămîne principalul agresor, dar ucrainenii au preferat să reziste decît să îşi cruţe întotdeauna civilii – nu există naţiune care să nu fi supravieţuit prin sînge, deci ideea că Rusia e unica responsabilă de morţile civililor trebuie relativizată. Tehnica ucraineană se bazează pe ridicarea costurilor de imagine ale Rusiei dacă ating civili, costuri mari (plătite şi de americani în Afganistan), deci din start mizăm pe faptul că Rusia nu urmăreşte să lichideze civilii, în timp ce îi acuzăm de genocid deliberat. Doi, sigur că această relativizare ajută propaganda Rusiei, pentru că Rusia stă aşa de prost în bătălia pentru imagine că o ajută orice. Trei, evident că tactica de a lupta în oraşe a încetinit sau chiar oprit pe ruşi, dar preţul a fost distrugerea oraşelor. Ruşii voiau Mariupolul întreg, nu o ruină, ei vor o Ucraină subordonată, nu o Ucraină eliminată fizic. Propaganda e de mare ajutor la război, dar propaganda singură nu cîştigă războiul, şi eventual poate duce la prelungirea lui, cu costuri mai mari de toate părţile.
A spune „pe de o parte”, şi „pe de altă parte” este indispensabil pentru cine serveşte adevărul, nu un guvern sau un patron, pentru ziarişti, academici, lideri de opinie. Personal, am apărat acest drept de la vîrsta de 25 de ani, în 1989, cînd am devenit peste noapte un lider de opinie. Au fost momente în care lumea nu m-a înţeles şi constant unii şi-au pierdut vremea să se întrebe cu cine ţin.
Ţin cu adevărul. Adevărul e un bun public, de care lumea profită fără să plătească atunci cînd există, şi pentru care nimeni nu e dispus să rişte atunci cînd e în pericol. Fără adevăr deciziile luate de lideri se plătesc în mai multe vieţi de către oamenii de rînd, nu există responsabilitate şi nimeni nu dă socoteală. Într-o zi o să aflăm adevărul despre cîţi ucraineni au vrut de fapt să lupte în armată şi cîţi nu au avut de ales – eu ştiu mulţi oameni tineri care încearcă să plece la studii ca să scape de armată, dar nu vorbim despre asta, ca şi cum acea populaţie perfect asemănătoare cu noi ar fi devenit una de gladiatori. Ucraina e sublimă, dar nu e perfectă, şi cu cît arestează mai mulţi oameni pentru trădare vedem cum logica de război nu afectează doar tabăra cealaltă. E trist, dar e firesc. Şi nu se poate ascunde.
De asta sunt solidară cu Amnesty International, al cărei raport, fără a scădea răspunderea principală a Rusiei arată încă o dată că un război nu face victime inocente fără contribuţia ambelor părţi şi că numărul victimelor va creşte şi mai mult dacă nu spunem adevărul, că vieţile civililor sunt demult parte din războiul de imagine care acompaniază lupta cu Rusia. Poate e un cost care merită, dar şi ca să evaluăm asta adevărul trebuie cunoscut. Libertatea cuvîntului trebuie să supravieţuiască războiului din Ucraina, că e unul din motivele pentru care ucrainenii nu vor să trăiască sub ruşi. Şi e bine să ne preocupăm şi noi de ea, că propagandiştii războiului din studiourile noastre nu sunt femei ucrainene, ci bărbaţi tunşi regulamentar, doar unii cu trese vizibile şi doctorate în strategie de la academiile lor bidon. Nu aşa arată libertatea de exprimare acolo unde mai există.
Se încarcă comentariile...
