Alianţa Secretă a Mării Negre. Este Pactul Putin-Erdogan un nou Pact Ribbentrop-Molotov?

Foto EPA EFE

Zilele trecute, în vreme ce armenii priveau spre cer, sperând să vadă MiG-urile lui Putin sosind să le sară în ajutor în Nagorno - în numele misiunii Moscovei de protector al creştinilor din Balcani şi Caucaz, împotriva forţelor musulmane azere sprijinite de Erdogan şi de jihadişti sirieni - câţiva militari de elită ruşi trudeau cot la cot cu camarazii turci, în Sinop, pe malul turc al Mării Negre, la ultimele teste ale sistemului rusesc S-400.

. La sfârşitul exerciţiilor, ruşii şi turci şi-au strâns mâna şi au avut grijă să plaseze imagini care probează eficacitatea sistemului S-400 la o televiziune controlată de Erdogan. Gest care dovedeşte faptul că Turcia islamistului Erdogan nu e doar dispusă să încalce principiile elementare ale NATO (nu poţi aduce în NATO tehnologie gândită să lupte împotriva NATO), dar doreşte să o facă şi cu o ridicare de deget înspre Washington şi Bruxelles.

Acest moment clarifică, dacă mai era necesar, evenimentele politice şi militare înregistrate în ultimul an în jurul Mării Negre. De asemenea, el ne permite să prezicem viitorul cu şanse semnificative de succes.

E limpede că, după ce Putin l-a salvat „informativ” pe Erdogan cu ocazia loviturii de stat din 15 iulie 2016, cei doi lideri au dezvoltat o relaţie personală care a evoluat, din calcule strategice, într-o alianţă secretă în toată regula. Atât Putin, cât şi Erdogan, vor să-şi extindă şi să-şi securizeze sferele de influenţă în zone pe care le consideră rezervate lor. În cadrul acestui demers, ei se pot opri reciproc, sau pot fi opriţi de Occident. Pentru că ariile de interes ale Ankarei şi Moscovei se suprapun în Caucaz, Orientul Mijlociu, Africa de nord ş.a, o escaladare necontrolată între puternicele armate ale Rusiei şi Turciei este oricând posibilă – ba chiar probabilă. Din acest motiv, precum Stalin şi Hitler în 1939, Putin şi Erdogan au ajuns la concluzia că trebuie să-şi ofere reciproc garanţii puternice pentru a putea împărţi paşnic Asia şi nordul Africii, alegând să facă din Occident adversarul comun care e scos din joc. Pentru că Turcia face parte din NATO, nu are niciun interes să părăsească Alianţa şi ştie că – indiferent ce ar face – nimeni nu va cere excluderea sa, Pactul Putin-Erdogan nu va fi oficializat niciodată şi nu se va transforma într-o alianţă militară explicită. El reprezintă, mai degrabă, o înţelegere secretă, de tip Ribbentrop-Molotov sau Ialta, în care sferele de influenţă şi problemele în tensiune sunt tranşate pe o foaie de hârtie.

Pe acea foaie de hârtie s-a aflat, cu siguranţă, tema reislamizării catedralei bizantine Hagia Sophia, despre care Putin nu a suflat niciun cuvânt relevant. Şi situaţia din Nagorno-Karabah este deja închisă în negocierea Putin-Erdogan, Rusia urmând să facă figuraţie, să medieze şi să invite la moderaţie până când Erdogan şi azerii vor prelua controlul fâşiei separatiste controlate de armeni. Ceea ce se întâmplă în 2020 este, în mod evident, o închidere amiabilă a tuturor subiectelor sensibile de pe agenda turco-rusă. La fel au fost tranşate lucrurile în Libia sau Siria.

Merită observat că Rusia a făcut sacrificii importante pentru a obţine pactul cu Ankara. A renunţat, cel puţin pentru o perioadă (Moscova îşi reciclează oricum ideologia de două ori pe secol) la doctrina ţaristă a protejării ortodoxiei şi a creştinilor din Caucaz. Cu care, e drept, oricum nu prea mai avea ce face după ce a pierdut 100% din România, 60% din Bulgaria şi 50% din Serbia (după cum ar suna un bileţel de la Ialta).

De ce face Putin aceste concesii? În primul rând, pentru Marea Neagră. După anexarea Crimeei în 2014, obiectivul Rusiei e să-şi întărească acest veritabil „pântece moale”, pe care europenii şi otomanii l-au ţintit  în Războiul Crimeii din 1853-1856. Pentru a stăpâni Marea Neagră, Moscova are nevoie ca Erdogan să nu joace aici cartea NATO, ci să întoarcă spatele Pontului Euxin, privind spre sud. Sigur actor autentic NATO la Marea Neagră este România, motiv pentru care prezenţa militară americană aici va creşte constant, indiferent de culoarea administraţiei de la Washington (e o chestiune strategică, nu una militară).

În al doilea rând, asistăm în prima jumătate a secolului XXI la o împărţire a Asiei (şi, parţial, Africii) între trei blocuri majore: China, Rusia, Turcia. Există în centrul Asiei zone unde toate cele trei forţe emit pretenţii. O discretă înţelegere ruso-turcă împotriva uriaşei forţe economice a Beijingului este logică şi inevitabilă.

Ca şi în cazul Pactului Ribbentrop-Molotov, marea problemă a Pactului Putin-Erdogan este caracterul mai degrabă structural al rivalităţii ruso-turce. Oricât de bine se înţeleg liderii şi oricât de mare e interesul  lor în a-şi împărţi amiabil unele teritorii azi, o banală privire spre hartă e suficientă pentru a înţelege că vorbim despre două imperii aşezate în aşa fel încât concurenţa şi adversitatea pe falia Marea Neagră-Caucaz-Caspică sunt naturale. Renaşterea tensiunilor e inevitabilă, Pactul Putin-Erdogan fiind limitat, foarte probabil, la durata domniei celor doi lideri.