Acest tip de avertisment ultra-urgent l-am văzut de multe ori în spaţiul Europei occidentale imediat după comiterea unui act terorist major sau atunci când autorităţile unui stat terţ estimau că viaţa unui grup de turişti francezi ar fi în primejdie iminentă.
 
 
Dar, doamnelor şi domnilor, suntem pe timp de pace, NATO n-a transmis NICIUN FEL DE ALERTĂ  TERORISTĂ, nici UE, nici Consiliul de Securitate, nici contra-terorismul european nu zice nimic. Atunci ce se întâmplă cu adevărat? 
 
În opinia mea, ce avem acum sunt primele rezultate directe ale celor trei greşeli grave ale lui Macron şi Erdogan, dar care ne pot apropia de un dezastru major. Iar sperietura este preventivă. 
 
Acestea fiind spuse, riscul este extrem de real şi îndestul de aproape de noi încât să provoace frisoane.
Fiecare dintre cei doi protagonişti, auto-radicalizându-se în permanenţă, se aşează cu spatele la zidul format din propriile declaraţii belicoase, lăsându-şi din ce în ce mai puţină marje de negociere şi alunecând vizibil în etapa a doua a  desfăşurătorului în care, inevitabil, fiecare dintre ei, indiferent de costurile prezumate, cere prietenilor, aliaţialor sau coreligionarilor să se pregătească de acţiune, de atac sau contra-atac. Asta nu mai e teorie, este esenţa evenimentelor care curg în această parte a lumii.
 
Despre ce greşeli este vorba? 
 
În cazul lui Macron, din punctul meu de  vedere, prima mare greşeală a fost de a acţiona împotriva lui Erdogan exclusiv pe teritoriul său preferat, acolo unde, tradiţional, orice conflict are două dimensiuni, cea realigioasă şi interconfesională, alături de cea militară clasică.
 
Politicul, cu oricare dintre soluţiile pe care ar vrea să le aducă, nu vine decât după ce, într-un fel sau altul, cele două dimensiuni pomenite anterior au reuşit să creeze eşafodajul unui acord,oricât ar fi el de fragil. Actorii de tip Preşedinte sau Prim Ministru contează doar dacă, prin vocea lor, se recunoaşte mesajul inconfundabil dat de coordonatorul suprem islamic. Iar Franţa înregistrase deja prima situaţie contextabilă ca experiment militaropolitic, cea din Mali (peraţiune unde au fost şi nişte mici efective româneşti) şi, astfel, s-a trezit în imposibilitatea de a face ceea ce promisese cu atâta panaş războinic, adică să ajungă măcar la o situaţie de superioritate tactică de surată în raport cu puzderia forţelor jihadiste care, practiv, controlează căile de acces înspre zona extinsă a  Maghrebului. 
 
A doua greşeală -  pesemne datorată, ca şi prima, nivelului de informaţii primite din zonă - a fost jocul lui Macron cu Libanul, început într-adevăr ca un blitzkrieg diplomatic şi terminat cu un fiasco recunoscut chiar de preşedintele francez care nu primise o estimare exactă asupra forţei de reprezentare în teritoriu a celor din Hezbollah. În sfârşit, cred că a greşit profund deoarece nu a avut datele necesare pentru a crea imediat un front comun european de răspuns, mai întâi diplomatic, apoi politic la nivelul ansamblului colegilor săi preşedinţi şi şefi de state din Consiliul European care, eventual, să iasă cu pieptul înainte şi să-i stea foarte aproape. Pe fond, singurul care a vrut să facă asta  a fost premierul italian şi, normal, doamna Merkel în calitatea sa de preşedinte în exercţiu a Consilului. A fost, la un nivel mai jos, cel de premier, şi mesajul românesc de solidaritate deplină cu Franţa, noi neacceptând atacul la persoana lui Macron lansat de Erdogan (altfel, aliat strategic esenţial al ţării noastre).
 
Dar, deocamdată, atât. Asta dacă exceptăm un foarte laconic mesaj al ministrului comerţului din Franţa.
 
Franck Riester, care a declarat că azi că "Franţa este unită şi Europa este unită. La următorul Consiliu European, Europa va trebui să ia decizii care să permită întărirea balanţei puterii în relaţia cu Turcia în scopul ca Europa să-şi apere mai bine interesele şi valorile".
 
Asta înseamnă că greşelile unuia înseamnă argumentele victoriei pentru celălalt? Da, cu siguranţă, depinde însă despre cine vorbim când spunem "celălalt".
 
Din perspectiva mea, Erdogan a simţit vântul în pânze şi a forţat un răspuns ale cărei dimensiuni şi consecinţe reale încă imposibil de estimat. asta pentru că, în faţa unei reacţii slabe a francezilor, contând şi pe binecunoscuta lipsă de unitate a europenilor, Erdogan a ales să cheme la sfat şi să urmeze logica unei anume echipe de strategi, specialişti de foarte bună calitate şi care sunt autorii doctrinei sale neootomane. De aici a venit şi prima posibilă eroare, adică apelul direct către toată lumea musulmană pentru  a organiza boicotul total al produselor franceze. Sigură că asta permite echipei sale să măsoare rapid influenţa reală a lui Erdogan, făcând un calcul acum foarte precis pe fiecare cerc concentric în jurul epicentrului Ankara. 
 
Rezultatele chemării la embargou sunt spectaculoase, notează afenţiile de ştiri cu antene solide în lumea musulmană. Numai că, de aici, cu sau fără voia lui Erdogan, s-a operat aproape instantanu tracerea în a doua etapă de acţiune, adică suprapunerea cererii respective care, în definitiv, putea rămâne a fi tratată drept un incident uşor de depăşit între ţări aliate din NATO, la nivelul unei bătălii împotriva Occidentului infidel, despiritualizat, lipsit de onoare şi  respect. Dacă nu vă spune nimic acest discurs, vă reamintesc că exact aceste formulări, în urmă cu doar câţiva ani, dominau mesajele terifiante ale celor din ISIS în momentul în care publicau harta viitorului lor imperiu:
 
Si promiteau atunci şi altceva: curând, spunea unul dintre liderii lor, veţi vedea voi, occidentali plini de păcate şi idolatri, cum războiul pe care l-aţi adu asupra ţărilor noastre vi-l vom întoarce direct în inima continentului vostru, lovid fără milă instituţii fundamentale ale cruciaţilor.
 
Personal, am un foarte mare dubiu că Erdogan îşi doreşte să meargă fie şi numai un pas mai departe pe  drumul acesta care duce direct în zona conflictului inter-confesional dar, din nefericire, s-ar putea ca lucrurile să-i scape din mână. Priviţi la cum arăta o manifestaţie azi la Istanbul, fotografia lucrurile e relevantă deoarece combină cele două insulte islamice, adică urma unui pantof pe imaginea  unui lider şi incendierea fotpgrafiei sau a steagului ţării considerate de acum ostile.
 
Întrebarea majoră rămâne fără  răspuns: protestul anti-Macron va fi susţinut activ şi oare cât de masiv de vasta comunitate musulmană din Franţa? În caz că da, va fi oare posibil să se mişte în acelaşi sens şi comunităţile similare din alte ţări occidentale sau, dimpotrivă, este vorba doar de un balon de săpun?
 
Dar, până să ne lămurim, serviciile de informaţii sunt supuse unei presiuni enorme de a preveni cumva şi o extrem de probabilă şi foarte violentă mişcare de retorsiune din parte unor mişcări naţionaliste care nu vor ezita foarte mult timp până să iasă în  stradă şi să atace frontal cartierele musulmane.
 
În fine, pe fundal, departe, se mai face o socoteală ciudată: dacă până acum am enumerat toţi eventualii  pierzători, atunci cine va urma să câştige şi să fie rugat frumos să vorbească cu cei doi domni foarte nerovoşi, ca prin minune, să le impună o negociere acceptată cu înţelepciunea cu care priveşti inevitabilul?