Ce imbold mai bun ar fi pentru acest demers faptul că imnul Albaniei este cântecul românesc „Pe-al nostru steag e scris unire? Dacă citim versurile cântecului, o să observaţi câteva asemănări cu unele cuvinte româneşti – flamură, trădător, arme, iar o analiză extinsă a întregului fond lexical albanez va releva mai multe cuvinte care seamănă cu cele din limba română.

Nu este atât de ciudată această asemănare. Pe fond, cele două popoare sunt urmaşe ale marelui grup de triburi trace, care trăia în principal în bazinul Dunării, Mariţei şi Vardarului, fară însă a neglija că în vest ocupaseră complet ţărmul adriatic, iar în sud ajunseseră în Asia Mică şi parţial în Macedonia şi Grecia de astăzi.

O precizare suplimentară, foarte importantă: deşi albanezii se reclama mai ales din iliri, ei sunt mai degrabă urmaşi ai epiroţilor.

Aromânii sunt legătura reală între latinitatea nord-dunăreană şi latinitatea sud-dunăreană

Din Epirul ce aparţine astăzi în mare măsură Greciei – această ţară nemeritându-şi teritoriile din nord –  a pornit cei care au avut curajul de a-i ataca pe romani chiar în Peninsula Italică. Regele Pyrus a fost cel care a atacat prima data armata romană şi cu ajutorul elefanţilor, iar victoriile sale de la începutul războiului au fost obţinute cu preţ mare în vieţi omeneşti, ceea ce l-a făcut să exclame la un moment-dat că „încă o victorie precum cea de la Asculum şi vor fi pierduţi”.

Epiroţii erau deosebiţi de greci, dar în acele timpuri antice foarte multe separări lingvistice şi tribale nu erau atât de uşor de făcut, deoarece conducătorii timpurilor nu ezitau să masacreze populaţii întregi sau să le alunge dintr-un loc cucerit. În plus, precaritatea mijloacelor de trai permitea o rapidă plecare a unor zone considerate sărace, deoarece nu aveau prea mult de transportat în boccele. Epirul a fost mai mult timp populat de către albanezi, iar în acest sens găsim şi urme ale istoriei medievale.

Substratul tracic de diferite forme, dintre care cel mai puternic a fost cel daco-getic, cu limite în sud-vest la munţii Haemus şi zona oraşului Singidunum – numele vechi ale munţilor Balcani şi repectiv al Belgradului – a fost cel mai puternic numeric şi militar în arealul peste care în secolul XX s-au regăsit patru state: România, Albania, Iugoslavia şi Bulgaria.

Există însă marea deosebire de provenienţă a populaţiilor care au dat cumva numele sau limba acestor state. Dacă în cazul României şi Albaniei autohtonii au rămas, suferind influenţa majoră sau mai redusă a altor popoare care au trecut pe teritoriul celor două ţări, celelalte două state sus-pomenite sunt ale unor forme de invadatori. De fapt, aromânii sunt legătura reală între latinitatea nord-dunăreană – unde Roma a învins pentru vecie, deşi a stăpânit efectiv mai puţin decât a făcut-o în Moesia – şi latinitatea sud-dunăreană, unde s-au stabilit după anul 602 în mod foarte puternic triburile slave. De fapt, extinderea triburilor slave s-a făcut peste 1000 de ani în dauna acestora, ceea ce a lăsat puternice urme în materia încrederii între societăţi.

„Noi suntem autohtoni“

Ca o demonstraţie foarte puternică a acestei realităţi, să observăm un eveniment al anului 2014. La un meci de fotbal dintre Serbia şi Albania, la Belgrad, o dronă cu un steag albanez a survolat stadionul, la mică înălţime. Scandalul a fost imens, dar ce a fost la Belgrad păleşte faţă de manifestările din Tirana – şi alte oraşe albaneze. Steagul de pe stadion avea şi o inscripţie: „noi suntem autohtoni”, care a fost şi strigătul principal pe străzile capitalei albaneze în acea noapte. Sute de mii de oameni au ieşit în stradă, fotbaliştii au fost întâmpinaţi ca nişte eroi naţionali, iar pe Facebook statusurile „Noi suntem autohtoni” au predominat. Videoclipul ultim spune direct: Kosovo este Albania, iar numărul de vizualizări ale acestui cântec subliniază că duşmania dintre cele două popoare nu se va stinge prea curând. La Priştina situaţia a fost şi mai directă.

Totuşi, traci erau şi odrisii de pe teritoriul actualei Bulgarii, conduşi de marele lor rege Sitalkes; traci erau şi ilirii, şi dardanii, şi dalmaţii. Numărul triburilor tracice este foarte mare, iar în antichitate pământurile ocupate de aceştia erau mult mai împădurite decât astăzi, ceea ce favoriza fragmentarea tribală. Ilirii au ocupat în mare măsură Muntenegrul şi sudul Croaţiei de astăzi (foto), iar dardanii teritoriul numit astăzi Kosovo şi Metohia.  


Împădurirea şi suprafaţa muntoasă a ţării – peste două treimi – a permis albanezilor să îşi conserve mult mai bine limba, deoarece nici romanii, nici turcii nu au putut controla perfect acele zone. De altfel, la fel s-a întâmplat şi în România, unde o treime din supraţa ţării înseamnă munţi, iar până în 1945 peste 65% din suprafaţa ţării era acoperită cu păduri. Bulgaria şi Serbia au avut mai multe zone de şes, iar turcii au masacrat mai uşor populaţia neslavă – aromână, în principal.

Într-un joc al geopoliticii, să ne imaginăm soarta ţării noastre dacă munţii ar fi acoperit 50% din teritoriul naţional, sau dacă ei ar fi fost dispuşi ca un arc la una din cele două frontiere est/vest, iar nu în ax central al statului. Aşa cum şi teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost despădurit în secolul XIX pentru nevoile Odessei, binomul munte – pădure joacă în viaţa statelor un rol mai important decât se imaginează.

Specificul politic albanez

În primul rând, albanezii sunt conştienţi că vecinii nu îi apreciază prea mult, ceea ce i-a dus în timp la afirmarea unei mândrii naţionale excepţionale. Acest lucru este pozitiv, chiar şi noi am avea de învăţat de aici, doar că viaţa unei naţiuni mai înseamnă şi altceva, de obicei strandardul de viaţă.

Albania a fost condusă extrem de brutal de către comunistul Enver Hodja (Hoxha). El a declarat statul albanez ca fiind ateu în 1967, a distrus un mare număr de biserici şi moschei şi a izolat ţara cât a putut de mult. Legăturile cu exteriorul au fost minime, iar de aici, s-a transformat mult societatea albaneză.

În primul rând, albanezii au un sentiment religios redus. Această propagandă care îi asociază unui islamism agresiv este complet greşită, ei fiind mai degrabă agnostici sau atei. Corolarul acestei situaţii a fost rezumată de un profesor albanez la o conferinţă: „bărbaţii albanezi dispreţuiesc comunismul pentru că i-a obligat şi pe ei să muncească, pentru că în islam ei sunt «protejaţi» de prea multe eforturi“.

Oricum ar fi, religia este mai puţin importantă în Albania, deşi are mai mare importanţă – prin delimitare – în Macedonia, Kosovo şi Metohia.

O precizare suplimentară: Metohia este inclusă astăzi în ceea ce unii numesc statul Kosovo, deşi multă vreme cele două au format subdiviziuni administrative diferite în cadrul Iugoslaviei.

Albania are două probleme majore: faptul că a fost sub turci şi faptul că a fost sub comuniştii cei mai izolaţionişti din tot blocul marxist.

Din acest motiv, deşi dictatorul principal a murit în 1986, ei nu au avut alternativă politică în Ramiz Alia, iar căderea „oficială” a comunismului se face abia în 1992; în realitate însă, tot ce a apărut după 1991 a mâncat şoareci din comunism.

Concret, liderii albanezi de după 1992 au fost mai mult sau mai puţin cu istoric în fostul partid unic, iar modalităţile lor de conducere au fost destul de mult inspirate din acele timpuri revolute.

Stilul albanez de a face politică este destul de mult bazat pe agresivitate verbală şi uneori fizică şi corupţie. Sistemul de clan pe care îl au încă înrădăcinat în societate – vizibil mai ales sub aspect al criminalităţii, dar şi lingvistic – face ca ura să fie în politica albaneză o trăsătură deloc neglijabilă. Cine doreşte să vadă mai bine acest aspect ar trebui să citească volumul lui Edi Rama, actual prim-ministru şi timp de 11 ani primar al Tiranei, tradus în limba română. Autorul, fost sportiv de performanţă, a fost angrenat într-o luptă mizerabilă cu Sali Berisha, cu şicane şi batăi la mitingurile electorale, scandaluri publice şi presiuni. Cum nu sunt mari rezultate în curăţarea ţării de corupţie şi politicianism ordinar, şanşele de a vedea nume noi şi de valoare pe scena politică albaneză în următorii ani sunt slabe. Merită să citim portretul pe care Edi Rama îl face lui Ilir Meta, lider desprins din partidul pe care actualul prim-ministru îl conduce.

Blocul etnic albanez este compus acum din peste 6 milioane de persoane, dintre care cele mai multe sunt în Albania propriu-zisă – dar datele oficiale nu sunt foarte corecte – şi aşa-zisul stat Kosovo. În proporţii importante albanezii se regăsesc şi în Italia, Macedonia, Grecia şi Muntenegru. Dacă în cazul Italiei datele sunt clare, celelalte zone / state nu oferă informaţii la fel de clare, deoarece rezultatele reale slăbesc din puterea etniei titulare, mai ales în Grecia.

Ca orice naţiune fară experienţă politică majoră – deoarece sute de ani de ocupaţie nu au creat acea fineţe necesară anumitor momente – a creat visul Albaniei Mari, care este văzut ca o colecţie a moştenirilor atât a epiroţilor, cât şi a ilirilor şi dardanilor. Concret: Albania, o parte din Grecia – deşi la această parte sunt îndreptăţiţi mai mult ca oriunde – şi din Muntenegru, mai mult de jumătate din Macedonia, toată zona Kosovo şi Metohia, împreună cu o parte din actuala Serbie, spre direcţia Niş.

Unde este Albania în geopolitica contemporană

Este adevărat că au realizat cu sprijinul companiei Bechtel o autostradă a unităţii între Priştina şi Tirana, dar acest lucru nu este suficient, mai ales că albanezii din Kosovo sunt mai bogaţi decât cei din Albania propriu-zisă. De fapt, situaţia economică în fosta Iugoslavie era mult mai bună decât cea din Albania comunistă, iar startul din 1992 a fost diferit. Nu trebuie uitat şi faptul că grupările criminale albaneze – mai ales cele din Kosovo – au cumpărat multe proprietăţi la Marea Adriatică, ele fiind mai degeabă unele dintre principalele formule de investire folosite în această ţară.

Cu toate acestea, naivitatea şi absurditatea unor astfel de pretenţii este uşor de demonstrat, pentru că dobândirea supremaţiei demografice în anumite zone s-a făcut strict cu ajutorul masacrelor făcute de turci, iar nu printr-o migraţie istorică lentă, care să aibă la bază mai mulţi factori de natură economică şi politică.

Albanezii au fost totuşi o populaţie care, deşi puternic asuprită, a preferat să adopte islamul şi să servească puterii otomane, inclusiv prin colonizare.

Turcii nu obligau la convertire decât în cazuri rare şi care aveau mai degrabă un scop politic, în rest, făceau o diferenţiere fiscală şi economică între ghiauri şi musulmani.

Cum majoritatea albanezilor au preferat o stăpânire mai blândă pe acest palier, nu pot invoca drepturi acolo unde nu le-au avut. De fapt, dacă ar fi fost cazul unei constituiri a unei adevărate Aromânii, multe dintre teritoriile aflate în dispută între greci, albanezi, macedoneni, muntenegreni, bulgari şi sârbi ar fi aparţinut acestui stat. Totuşi, cum aromânii fac parte din blocul etnic românesc, este clar ce ar însemna o recunoaştere a tuturor drepturilor noastre în atâtea spaţii din sudul şi estul Europei – concret, aceasta înseamnă România Mare, iar nu ceea ce astăzi îi înspăimântă pe vecinii noştri, majoritatea descendenţi ai unor migratori. Este doar rezultatul păstrării moştenirii Romei, chiar dacă există în anumite interpretări şi alte Rome. Nici măcar ţara unde se situează astăzi Urbea nu a păstrat numele marelui stat civilizator, ci numai noi, ceea ce complică mult discuţiile privind moştenirile istorice în această parte a lumii. Aceasta, şi pentru că daco-geţii au fost cei care au realizat cel mai eficace stat dintre traci – pentru mai mult de 100 de ani – ceea ce înseamnă mult, raportat la standardele antichităţii.

Totuşi, geopolitica Albaniei este una dificilă, în parte pentru că ea s-a poziţionat puternic în siajul S.U.A., având în jur state care sunt mai degrabă în linia geopolitică a Rusiei sau chiar Chinei. Rezultatul este cel aşteptat: nervi, tensiuni, atacuri sub orice formă şi morţi, punere în discuţie în mod perpetuu a frontierelor pe plan local, cât şi la O.N.U. 

Multe dintre tensiuni sunt consecinţa secolelor de istorie şi mai ales a anumitor trăsături de caracter, care sunt în realitate defecte reale ale unor oameni politici incapabili de a oferi ceva. Dacă se analizează politica economică a statelor implicate în spaţiul geopolitic albanez vom vedea majoritar probleme, iar astăzi cifre mari ale şomajului – 18% în Albania, 43% în Bosnia-Herţegovina, 28% în Macedonia, 18% în Muntenegru, 26% în Grecia, 30% în Kosovo şi chiar 12,5% în Italia – se adaugă creşterii migraţiei populaţiei din zonă spre ţări mai dezvoltate, oferind un număr mai mic de speranţe generaţiilor tinere.

Statele de care e interesată Albania

Albania îşi împarte statele care o interesează în zonă sub trei categorii: state cu care trebuie să coopereze, state faţă de care au pretenţii şi state care au pretenţii faţă de Tirana. Ultimele două categorii au doi numitori comuni: Atena şi Belgradul, respectiv Grecia Mare şi Serbia Mare.

Statele cu care Albania vrea şi este obligată să coopereze sunt două: Italia şi Muntenegru. Poate că nu întotdeauna subzistă această idee, dar există suficient pragmatism la Tirana pentru a elimina anumite idei care ar obliga la confruntare cu toată lumea.

Dacă faţă de al doilea există anumite idei teritoriale, o logică realistă le atrage atenţia albanezilor că au nevoie de sprijinul Muntenegrului în consolidarea unei puternice identităţi turistice la sud de Croaţia, stat mai mare şi care are o mare tradiţie în această direcţie, încă din timpul stăpânirii austrice a zonei. Dacă în Muntenegru nu ar fi linişte şi dezvoltare a turismului, Albania nu ar putea profita pentru a-şi dezvolta infrastructura turistică. Creşterile numărului de turişti din ultimii ani se datorează acestei conştientizări, care a ajutat statul albanez cu devizele necesare unei economii puţin performante.

Albania nu îşi poate permite să aibă Italia împotrivă, deoarece ar fi lăsaţi astfel aproape complet la dispoziţia Greciei xenofobe şi genocidare.

Italia joacă pentru albanezi rolul de stat al supravieţurii. Din secolul XV, din timpul luptelor cu turcii datează o mare migraţie în Italia. Cea mai scurtă distanţă între cele două ţări este de 72 de km, iar de cele mai multe ori pentru albanezii asupriţi această distanţă pe mare a însemnat cheia spre libertate, fiind şi direcţia de unde catolicismul a exercitat o anumită influenţă în micul stat de la Adriatica. Chiar dacă Mussolini a ocupat Albania, fiecare cetăţean al micului stat de la Adriatica este conştient de rolul pozitiv pe care îl joacă marea putere italiană. Chiar dacă sunt şi probleme, Albania nu îşi poate permite să aibă Italia împotrivă, deoarece ar fi lăsaţi astfel aproape complet la dispoziţia Greciei xenofobe şi genocidare.

Macedonia joacă un rol complicat pentru Albania. Mai ales ca urmare a stăpânirii turceşti, albanezii au populat mult din actualul stat Macedonia, iar de aici până la formularea pretenţiilor teritoriale nu a fost decât un pas. Pe internet se pot găsi o mulţime de surse documentare despre ce a însemnat după 1991 ambiţia unor albanezi de a domina noul stat desprins din R.S.F. Iugoslavia, nu le prezentăm aici.

Totuşi, Macedonia face subiectul unor pretenţii mai largi ale Bulgariei – în special din motive lingvistice şi parţial istorice, mai puţin largi ale Serbiei şi profund schizofrenice ale Greciei.

Vechea Macedonie, cea atât de faimoasă, cuprindea părţi importante ale Greciei de astăzi. Însăşi vechea capitală a Macedoniei, Pella, se află pe teritoriul de astăzi al Greciei. Pentru Atena a recunoaşte că prea multe din graniţele actuale nu au corespondent istoric face parte din esenţa fiinţei greceşti, dar asta nu înseamnă că periodic nu apar corecţii – câte un faliment naţional, sau câte un masacru al grecilor pe undeva.

Este de imaginat dorinţa celor trei capitale – Sofia, Atena şi Tirana – de a împărţi Macedonia. Belgradul, de când nu mai are Kosovo şi Metohia nu mai contează în ecuaţia zonei decât marginal. Cu toate acestea, o astfel de situaţie nu este dorită în principal la Atena şi Sofia, nemaivorbind de alte capitale mari ale Europei. Nici Bulgaria, şi nici Grecia nu ar putea permite aşa ceva, deoarece pasul următor ar fi unirea altor teritorii în zonă, refacerea frontierelor şi apariţia unei Albanii, pivot parţial între Marea Neagră, Marea Egee, Marea Ionică şi Marea Adriatică, cu o populaţie de peste 6 milione de locuitori – ceea ce la standardele zonei înseamnă mult – în creştere şi cu un şomaj de peste 20%. Efectele negative economice le-ar dubla pe cele geopolitice, cel puţin în viziunea Atenei, Sofiei şi Belgradului, dar nu numai a lor.

Pretenţiile Greciei asupra Albaniei

Astfel, Macedonia va rezista ca stat, deoarece au prea mulţi pretenţii asupra ei, şi nu se pot înţelege asupra consecinţelor. În plus, dacă Bulgaria nu are pretenţii asupra Albaniei, Grecia are şi acestea vor face subiectul următoarelor rânduri.

Grecia este un stat care demonstrează multă incosistenţă politică şi economică, deşi are mulţi oameni care bine îndrumaţi pot munci bine, precum şi o clasă puternică de armatori. Totuşi, comunismul bine impregnat în creierele grecilor a dus la rezultatul previzibil: laudăroşenie, indolenţă, delăsare, corupţie, cu o excepţie – ţăranii greci care muncesc în agricultură, care merită tot respectul. Se cred doar urmaşii lui Pericle, deşi mai toţi îi seamănă lui Troţki.

Cu toate acestea, au (grecii - n.r.) un grad prea mare al xenofobiei faţă de limitele acceptabile, urăsc orice altă etnie trăieşte între ce îşi consideră a fi graniţe naţionale şi au masacrat sute de mii de aromâni în ultimele secole, forţându-i să emigreze spre ţara lor adevărată.

Nici alte etnii nu au fost cruţate, au ars case şi biserici sau moschei de câte ori au avut ocazia – şi nu se lasă cu niciun chip. Nu au învăţat nimic din lecţia predată de Mustafa Kemal Attaturk în 1922 şi nici din cea din Ciprul anului 1974, iar uneori dau impresia că nu învaţă nimic nici în relaţia cu marile forţe ale geopoliticii.

Pe albanezi grecii îi urăsc cu patimă, îi consideră primitivi şi fac tot ce pot să îi umilească şi să le slăbească puterea, mai ales economic. Cum se comportă cu albanezii în interiorul graniţelor greceşti actuale este subiect de manual pentru cursul de protecţia juridică a drepturilor omului, iar ura între cele două popoare este reciprocă şi încrâncenată.

Grecia a colonizat economic Albania după 1992, a mituit politicieni şi a căutat avantaje pentru a-şi întări poziţia acolo şi a-i sărăci cât mai mult pe albanezi. Tarifele la telefonie mobilă sunt printre cele mai mari din Europa, pentru că operatorii sunt firme greceşti. Grecia a folosit orice metodă pentru a instala monopoluri pe piaţa albaneză pentru firmele ei. Mai mult, a sabotat proiectul Uniunii Europene de refacere a vestitului drum roman Via Egnatia, cel dintre Adrianopol / Edirne şi Duress: autostrada care îl reconstituie se opreşte la graniţa dintre Grecia şi Albania, iar şicanele nu se opresc doar la aceste cazuri.

Toţi albanezii cu care am discutat – şi opinia este unanimă – spun că în 1997, când a fost marele scandal al jocurilor piramidale în Albania, Grecia a eliberat din închisorile sale deţinuţi şi i-a trimis în Albania să provoace tulburări, să facă manifestaţii şi alte asemenea, cu sprijinul serviciilor de informaţii greceşti. Atunci, dacă ne amintim, au fost atacate cazărmi, arme au fost furate, iar structura de securitate naţională a fost complet anihilată, cu consecinţe care nici astăzi nu s-au stins. Acuzaţiile acestea sunt greu de investigat din Bucureşti, dar le prezentăm pentru că subliniază încă o dată unanimitatea urii reciproce dintre cele două popoare şi una dintre eventualele / posibilele / adevăratele cauze.

Mai mult, sub pretextul unor negocieri dintre echipa prim-ministului Sali Berisha şi Grecia se pare că s-ar fi ajuns chiar la acceptarea din partea Tiranei a unor cedări de teritoriu. Un colonel, Myslym Paşa a denunţat negocierea, au început manifestaţii publice şi acordul nu s-a mai realizat. De fapt, atât Grecia are pretenţii faţă de Albania, considerându-i pe toţi creştinii albanezi drept greci, inclusiv folosind Epirul ca temei al pretenţiilor teritoriale, iar Albania doreşte şi ea ceea ce consideră – mai întemeiat – că este al ei. De aici, o concluzie: pace reală între cele două state nu va fi prea curând – aş aprecia că nu în acest secol, mai ales cu ultimele evoluţii financiare din Grecia, deoarece albanezii din Grecia trimit mulţi bani în ţara lor. Cum în ultimii ani aceşti bani s-au redus mult, situaţia este şi va deveni şi mai dificilă, pentru că lui Tsipras şi găştii lui îi va fi mai uşor să dea vina pe străini pentru tot ce nu merge bine în Grecia, iar albanezii îi sunt cei mai la îndemână – cum sunt românii în vestul Europei, pentru multe din păcatele băştinaşilor.

Disputa sârbo-albaneză

Relaţia cu Serbia şi sârbii este la fel de tensionată, după cum am prezentat la începutul acestui articol. Scandările privitoare la moartea albanezilor sunt acompaniate de altele, privitoare la moartea sârbilor – pe youtube apar linkuri suficiente. Chestiuni banale – am putea spune – specifice zonei. Este adevărat că după războiul din 1999, desprinderea Kosovo şi Metohiei a ajutat la eliminarea contactului direct dintre cele două ţări. Acest lucru a ajutat parţial la calmarea anumitor situaţii, şi poate ar putea ar fi folositor pentru viitor.

Totuşi albanezii nu uită că din 1918 până în 1991 disproporţia de forţe între ei şi Iugoslavia a fost foarte mare şi, pentru a-i îmbuna cumva, Ahmed Zogu, rege al Albaniei, a cedat în 1925 o zonă foarte frumoasă către regatul slavilor sudici, cea de lângă mănăstirea sfântului Naum. După 1945, disproporţia s-a păstrat, iar în unele lucrări se afirmă direct că Enver Hodja a ajuns la putere prin sprijinul lui Tito, iar mai apoi de la Belgrad veneau periodic ordine, pe care dictatorul albanez le executa. Din nou, nu putem verifica afirmaţia, dar ea exprimă nişte lucruri.

Viitorul Albaniei ar trebui să fie unul luminos. Totuşi, faptul că este prea multă corupţie, prea multă sărăcie şi prea puţină preocupare pentru educaţie şi construcţie a statului de drept opreşte dezvoltarea. Faptul că vin bani din afară, mai ales din rândurile albanezilor, e important, dar nu suficient şi nici decisiv.

România ar trebui să fie mai activă în zonă, atât din perspectiva aromânilor, cât şi a moştenirii lingvistice comune. Nu trebuie uitat faptul că la Congresul de la Paris din 1919 memoriul care a însoţit delegaţia albaneză în scopul recunoaşterii ca stat a fost scris de Nicolae Iorga.

Poate că întărirea statului de drept şi creşterea puterii economice în României ar ajuta ca ţara noastră să fie percepută în statele balcanice drept un model, sporind astfel stabilitatea în zonă şi oferind mai multe posibilităţi de dezvoltare unor ţări care plătesc din greu pentru ambiţiile de multe ori prosteşti ale liderilor lor.