Aici sunt leii

„Hic sunt leones“ („Aici sunt leii“) este o expresie latină folosită, în perioada antică romană şi în Evul Mediu, în Europa, pentru a indica pe hartă teritoriile necunoscute, în care nu păşise piciorul omului (civilizat).

Asupra acestor pământuri planau, de obicei, legende care făceau referire la fiare periculoase, entităţi supranaturale, monştri, făpturi semi-umane şi semi-animale, şi alte asemenea elemente menite, pe de o parte, să umple cu ceva vidul necunoaşterii, iar pe de altă parte, să atenţioneze eventualii călători că nu merită să fie temerari şi să se aventureze în respectivele zone. Expresia are, tocmai din aceste motive, şi varianta “hic sunt dracones“ (Aici sunt dragonii).

Prin extensie, putem folosi această expresie şi pentru teritorii şi societăţi care, dintr-un motiv sau altul, cad pradă unor evoluţii de natură să disuadeze potenţialii vizitatori, să îndepărteze potenţialii prieteni. Cu alte cuvinte, şi anumite ţări pot deveni mai puţin frecventabile decât de obicei dacă oamenii din afara lor observă că se întâmplă lucruri nu tocmai pozitive.

Stat slab, frustrare intensă, măsuri aberante

Cu regret, trebuie să spunem că Ucraina riscă să se transforme într-o ţară care poate avea, simbolic, menţiunea “hic sunt leones” pe hărţile din anumite ţări faţă de care, în mod normal, Ucraina ar trebui să aibă intenţia de a dezvolta relaţii reale de prietenie.

Unele acţiuni ale noii puteri instalate la Kiev în urma evenimentelor revoluţionare din 21 noiembrie 2013-22 februarie 2014, mă fac să cred că nu doar Vladimir Putin, omul care se face responsabil pentru acţiunile mişeleşti de agresiune teritorială anti-ucraineană, ci şi noii lideri ai Ucrainei au anumite probleme de percepţie a realităţii.

Una din primele hotărâri adoptate după schimbarea puterii de Parlamentul de la Kiev, acelaşi de până la 22 februarie dar cu “loialitatea” schimbată în urma abandonării fracţiunii Partidului Regiunilor de un număr semnificativ de deputaţi ai poporului, a fost cea de abrogare a legii din 2012 care oferea limbilor etniilor conlocuitoare dreptul de a fi proclamate drept oficiale în unităţile administrative locuite în proporţie de cel puţin 10% de respectiva etnie.

Despre ineficienţa legii s-a tot vorbit. Aceasta oferea comunităţilor locale dreptul de iniţiativă în chestiunea oficializării limbii minoritare. La prima vedere, e bine, doar că se deschideau şi pentru inamicii ideii perspective de a descuraja, prin presiuni, comunităţile locale în a persevera pe calea obţinerii dreptului de a-şi folosi limba maternă în administraţie.

Chiar dacă preşedintele interimar Aleksandr Turcinov nu a promulgat legea de abrogare a legii limbilor regionale, răul fusese deja făcut. Actul de abrogare a oferit coloanei a cincea ruse din Ucraina pretextul perfect pentru iniţierea acţiunilor de nesupunere civilă şi rebeliune anti-constituţională şi, într-un final, un element important în justificarea invaziei militare ruse. M-a amuzat înfrigurarea cu care preşedintele interimar a anunţat că nu promulgă abrogarea legii până când Rada Supremă nu vine cu un proiect de lege mai bun. Sentimentele care se puteau desprinde din literele chirilice ale internetului ucrainean în momentele în care s-a făcut public anunţul lui Turcinov erau unele de uşurare, de luare a pietrei de pe inimă. “Se vor opri oare? Vor înceta atacul?” se gândeau atât internauţii ucraineni, cât şi noul lider ad-interim de la Kiev, din limbajul non-verbal al căruia se putea desprinde o enormă senzaţie de frică şi o semnificativă atitudine de expectativă, de aşteptare. “Gata, vedeţi, legea e tot la locul ei, poate vă întoarceţi în baza de la Sevastopol? Poate nu treceţi istmul Perekop?”.

Iată că nu s-au oprit, iar ieri au trecut şi istmul Perekop, deoarece blindate ruse au fost observate la 3 kilometri de ieşirea din Republica Autonomă Crimeea. Poziţionate în direcţia Hersonului. Că acele blindate nu au avansat, e partea a doua. Nu înseamnă că ele nu vor înainta, dacă vor avea ordin. După cum a spus ieri chiar capul răutăţilor, Vladimir Putin.

Şi de parcă nu era de ajuns, alaltăieri în Rada Supremă a fost înregistrată o iniţiativă legislativă care vizează incriminarea dublei cetăţenii şi pedepsirea celor care îşi mai doresc şi cetăţenia ţării de origine etnică, pe lângă cea a Ucrainei, cu pedepse cuprinse între 3 şi 10 ani de puşcărie. Proiectul de lege are numărul de înregistrare 4116 şi titlul: „Cu privire la modificările aduse Codului Penal al Ucrainei în legătură cu răspunderea pentru neinformarea în legătură cu deţinerea a cetăţeniei a altui stat”.

Este adevărat, dubla cetăţenie este ilegală în Ucraina. Însă, până acum, nu existau legi care să incrimineze deţinerea unei alte cetăţenii, pe lângă cea ucraineană.

Dacă Ucraina vrea să se apropie de Europa, dubla cetăţenie nu ar mai trebui interzisă, deoarece ea poate răspunde doleanţelor şi aspiraţiilor anumitor categorii din populaţie. Care nu se vor transforma peste noapte în inamici ai statului ucrainean. Ar fi cam straniu, având în vedere că mulţi (mai ales cei tineri) se simt legaţi, în primul rând, de Ucraina. Apoi, eventual, de ţara de origine a etniei lor.

Faptul că statul ucrainean poate decide să trimită la puşcărie oamenii care şi-au asumat dreptul de a-şi restabili legătura personală cu patria istorică denotă slăbiciunea extremă a statului ucrainean, o slăbiciune pe care cei care conduc azi la Kiev o cunosc. Metodele prin care ei încearcă să rezolve problema statului slab care e Ucraina presupune uzul de represiune pentru a “elimina” “trădătorii”. O strategie greşită din start şi sortită eşecului, destinată să slăbească şi mai mult construcţia statală ucraineană.

Marile probleme ale relaţiei româno-ucrainene

O ţară care se află în mijlocul unei invazii străine ar trebui să fie interesată să-şi mărească numărul prietenilor, iar conducerea de la Kiev face exact contrariul. Intenţiile ei „penale”, coroborate cu scandalul din jurul legii limbilor regionale, reprezintă acte inamicale la adresa vecinilor Ucrainei, în speţă, la adresa României. Etnia română din Ucraina înseamnă aproape jumătate de milion de oameni şi reprezintă al treilea grup etnic ca număr din ţară, după ucraineni şi ruşi.

O problemă care s-a perpetuat sub toate administraţiile din Ucraina a fost divizarea artificială a comunităţii etnice româneşti în „moldoveni” şi români, considerate etnii diferite de Kiev. Această perpetuare a tezei sovietice cu privire la existenţa celor două popoare est-romanice a servit şi serveşte pentru realizarea principiului “dezbină şi stăpâneşte”. Românii, pur şi simplu, sunt prea mulţi şi dacă ar fi recunoscuţi cu toţii ca atare, ar fi văzuţi ca o ameninţare pentru Kiev. Faptul că ei sunt priviţi ca o ameninţare este o dovadă în plus a slăbiciunii statului şi elitei ucrainene. “Dar, bine, mi-ar răspunde cineva... oamenii nu au dreptul să se declare cum vor? Şi dacă se declară moldoveni?”. Problema este că autorităţile de la Kiev, în diferite perioade, au încurajat manifestări ale aşa-zisului “moldovenism” (în realitate anti-moldovenism, deoarece tot ce este moldovenesc este parte a arealului etnocultural românesc), iar locuitorii de etnie română au fost descurajaţi în a se declara români şi încurajaţi să se declare moldoveni. Unul dintre „campionii” „moldovenismului” din regiunea Odesa, Anatol Fetescu, a fost chiar decorat de preşedintele comunist al Republicii Moldova Vladimir Voronin, pentru merite deosebite în promovarea identităţii moldoveneşti distincte de cea română.

Nu voi menţiona aici tot istoricul dosarelor româno (şi moldo-) – ucrainene. Voi spune doar că există foarte multe probleme spinoase, reciproce, în afara celor pe care le-am menţionat deja. Una ar fi faptul că încă nu s-a obţinut ca partea ucraineană să-şi ceară, oficial, scuze pentru faptul că a permis unor elemente naţionaliste ucrainene, din vestul Ucrainei, să participe la războiul moldo-rus din Transnistria de partea ruşilor (tocmai ei, care nu au ochi să-i vadă pe ruşi), că o parte dintre cazacii de la Nistru erau cetăţeni ucraineni, că a susţinut agresiunea rusă din 1992 împotriva Republicii Moldova prin faptul de a fi permis ca teritoriul Republicii Ucraina să fie folosit ca spate al frontului de partea rusă. Cea mai bună dovadă a bunelor intenţii ale Ucrainei va fi, pe viitor, trecerea la acţiuni pe care ea le-a evitat timp de peste două decenii, în raport cu avanpostul rusesc de la Tiraspol. Acţiuni de conlucrare cu partea moldovenească întru blocarea zonei şi suprimarea regimului separatist. Asta şi pentru ca Ucraina să fie mai liniştită, să nu mai aibă un al doilea pivot rusesc care s-o ameninţe dinspre sud-vest. Atâta timp cât Ucraina este dependentă de Rusia în mai multe privinţe, probabil că autorităţile de la Kiev nu vor risca aşa ceva, însă marile puteri occidentale au de gând, cel puţin declarativ deocamdată, să înlăture această dependenţă.

Lista chestiunilor sensibile de pe agenda bilaterală româno-ucraineană şi moldo-ucraineană este mult mai lungă, şi ea ar putea face subiectul unui articol separat. Toate aceste chestiuni vor trebui rezolvate, nu muşamalizate, şi de data asta rezolvate luându-se în calcul interesele celor două state româneşti, nu ca până acum.

Ucraina are nevoie de sprijinul României. Dar trebuie să dea ceva la schimb.

Ieri, la Bucureşti, Excelenţa Sa Teofil Bauer, ambasadorul Ucrainei în România, a declarat că acum nu este momentul pentru a fi discutate aspectele sensibile ale relaţiei bilaterale, precum oficializarea limbii române în comunităţile în care locuiesc etnici români, şi divizarea etnicilor români din Ucraina în români şi moldoveni.

Este de înţeles că, în situaţia în care un stat este atacat militar şi pe alte căi, nu este cazul să fie atacat şi din alte direcţii decât cea din care este ameninţat. Nu dai cu piciorul în cineva care a căzut la pământ.

Însă Ucraina, aflându-se în această situaţie foarte grea, poate cea mai grea din istoria ei, are nevoie să-şi creeze prieteni, nu duşmani. Iar prietenia României contează, deoarece, probabil, conducătorii de la Kiev îşi doresc ca ţara lor să aibă parte de un traseu european lipsit de nori negri. Şi, probabil, îşi doresc să aibă parte de vecini care să susţină Ucraina în demersurile ei de integrare europeană care vor trebui pregătite ani întregi până să poată fi demarate oficial. Beneficiază deja de sprijinul Poloniei (ţară care are legături istorice cu vestul Ucrainei, dar nu mai are decât foarte puţini etnici polonezi în Ucraina, deci nu are şi problemele noastre) şi al Lituaniei. Dar şi sprijinul României îi este necesar. Sau, cel puţin, Ucraina va avea nevoie ca România să nu-i pună probleme, să nu-şi folosească dreptul de veto.

Ce ar trebui să vrea România de la Ucraina, momentan?

Noul proiect de lege al limbilor regionale trebuie să conţină posibilitatea ca o limbă să fie proclamată oficială într-o comunitate în mod automat, dacă numărul vorbitorilor nu e mai mic de 10%, iar autorităţile publice locale să fie obligate să ofere servicii în limba respectivă.

Mai mult, statul ucrainean trebuie să recunoască esenţa românească a moldovenilor, şi să lucreze împreună cu statul român pentru asigurarea drepturilor tuturor românilor din Ucraina, inclusiv cel de a-şi folosi limba în afacerile publice, la nivel local, raional sau regional.

Într-un final, statul ucrainean trebuie să legalizeze dubla cetăţenie şi să nu încerce urmărirea penală a celor care-şi obţin şi cetăţenia ţării-mamă.

Dacă ambasadorul Ucrainei a vorbit serios când a spus că pentru aceste discuţii există un timp al lor, atunci când acest timp va veni (şi va trebui să vină în curând), România trebuie să ştie ce să ceară . Iar în schimb i-ar putea garanta Ucrainei susţinerea în calea ei de integrare europeană, şi ar putea să o ajute activ în acest proces.

Nu cred că ar fi un aranjament rău.

Cred că ar ajuta Ucraina să nu rămână cu eticheta „hic sunt leones” pe hartă.