Şansă de care au profitat din plin ţările lumii occidentale şi pe care, cinic şi conştient, din raţiuni ideologice, au refuzat-o conducătorii URSS, urmaţi de cei din ţările satelite Moscovei, printre care şi România.

Să ne amintim ce s-a petrecut atunci, ce şansă am ratat. Iar refuzul transmis de ţările comuniste se baza tocmai pe dorinţa lor de a construi împreună, pentru a folosi vorbele de acum ale domnului Serghei Lavrov, „o nouă ordine mondială democratică şi justă”... acuzându-i pe americani că încercau, sub pretextul ajutorului economic, să obţină hegemonie transcontinentală.

Şi acum, povestea, aşa cum a fost ea excelent sintetizată de Henri Dunajewski într-un studiu apărut în Revue d’etudes compares Est - Ouest.

Pe 5 iunie 1947, secretarul de stat american George Marshall, ţinea un discurs la Universitatea Harvard, textul care stă la originea tuturor eforturilor făcute de ambele părţi ale Atlanticului pentru implementarea şi desfăşurarea ulterioară a planului denumit „European Recovery Plan” şi cunoscut mai apoi drept „Planul Marshall”. În acest discurs, Marshall reamintea situaţia economică extrem de gravă în care se aflau ţările din Europa şi propunea un remediu „pentru a recâştiga încrederea cetăţenilor din întreaga Europă”. Scopul esenţial fiind renaşterea economică şi „crearea de condiţii politice şi sociale care să permită existenţa unor instituţii libere”. Mai spunea ceva foarte important: nu SUA trebuiau să se substituie guvernelor europene în determinarea nevoilor lor economice. Era strict problema europenilor şi, din acel moment, lor le revenea sarcina să elaboreze un program general „stabilit în comun de către un mare număr de naţiuni europene, dacă este posibil de toate împreună”.

La câteva zile după asta, pe 12 iunie, vine cu încă o precizare: planul său se aplică „întregului continent situat la vest de Asia, inclusiv Marii Britanii şi Uniunii Sovietice”. Trei zile mai târziu, sub-secretarul de stat Dean Gooderham Achenson, atrage atenţia asupra manevrelor URSS în ţările din Europa de Est, unde „minoritatea comunistă aflată la putere împiedică aceste naţiuni la dreptul de a-şi alege libere destinul, dorind să le separe de economic de comunitatea europeană... şi de a le obliga să dezvolte relaţii economice prioritare cu Uniunea Sovietică”.

Pe 6 iunie, Ernest Bevin, ministrul britanic al Afacerilor Externe şi omologul său francez Georges Bidault cad de acord să adreseze o invitaţie lui Viaceslav Molotov, ministrul de Externe al URSS, pentru elaborarea în comun a unui răspuns la oferta făcută de Marshall. Pe 23 iunie, Molotov acceptă invitaţia de a veni la Paris pentru a discuta eventuala participare a URSS, în nota de optimis generată de spusele ambasadorului rus la Washington: „popoarele sovietice doresc cooperarea cu SUA... şi nu este niciun fel de îndoială că o astfel de cooperare ar servi intereselor poporului american”.

Pe 27 iunie, se deschide la Paris conferinţa la care participă cei trei miniştri de Externe, britanic, francez şi sovietic. Bevin şi Bidault propun formarea unui „Comitet de ghidare” compus din reprezentanţii celor 3 ţări prezente, dar delegaţia sovietică afirmă că existenţa unui asemenea Comitet risca să producă un amestec în afacerile interne ale naţiunilor suverane. Şi face o contra-propunere: SUA să indice suma pe care doreau să o aloce pentru fiecare ţară în parte pentru ca ţara respectivă să-şi facă propriul inventar de resurse şi nevoi. Asta însemnând, practic, refuzul ideii de bază a planului american care dorea să vadă cum apar bazele unui demers comun european de cooperare şi reconstrucţie.

Pe 20 iunie, agenţia TASS publică un comunicat în care se afirmă că Planul Marshall reprezintă „o nouă formă de imperialism”.

Occidentalii îşi continuă demersul, convocând, tot la Paris, pe 12 iulie, o nouă conferinţă cu scopul de a crea o Comisie Economică Europeană însărcinată cu elaborarea raportului-răspuns adresat lui George Marshall. Alături de Marea Britanie şi Franţa, alte 14 ţări acceptă invitaţia. Primul ministru polonez Cyarnikiewicz declară că manifestă „un interes pozitiv” faţă de iniţiativă, guvernul cehoslovac decide să-l delege pe ministrul Comerţului Exterior, cabinetul finlandez răspunde negativ deoarece „viitorul Finlandei ca naţiune independentă depinde de Uniunea Sovietică. Orice guvern finlandez care ar încerca să urmeze o altă politică de a avea relaţii bune cu URSS ar conduce la un eşec”. Bulgaria nu dă niciun răspuns, iar Ungaria transmite că va avea o poziţie după întoarcerea din vacanţă a Primului Ministru Layos Dinyes. 

La Bucureşti, ziarul Universul scrie că „poziţia românească faţă de Planul Marshall este definită de concepţia URSS privind reconstrucţia Europei”.

Lucrurile păreau să fie neclare şi o uşoară senzaţie de speranţă părea să existe până în dimineaţa zilei de 8 iulie, când Radio Moscova anunţă că „Polonia, Iugoslavia şi România au decis să se abţină de la a participa la conferinţa de la Paris”. Refuz confirmat oficial în zilele următoare de Bulgaria, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, România şi Iugoslavia.

Pe 11 iulie, sosea răspunsul oficial din partea guvernului de la Bucureşti:

Către Conferinţa de la Paris,

Am onoarea a confirma primirea Notei din 4 iulie 1947, prin care Guvernul Majestăţii Sale din Regatul Unit şi Guvernul francez transmit Guvernului român invitaţia de participare la organizarea programului pentru redresarea economică a Europei, sugerată de Secretarul de Stat al Statelor Unite ale Americii.

Reprezentând o ţară care se zbate în nevoile create de urmările războiului şi de urmările a doi ani consecutivi de secetă, guvernul român este în măsură să aprecieze valoarea unui plan destinat să redreseze economia ţărilor europene. El a luat în serioasă examinare propunerile cuprinse în Nota Excelenţei Voastre şi se grăbeşte să vă comunice rezultatul acestui examen.

Guvernul român socoteşte că, în situaţia de azi, Europa nu poate fi considerată astfel cum o face planul franco-britanic, drept o unitate economică putând fi obligată să se ajute ea însăşi prin reglementarea şi dezvoltarea producţiilor ei fundamentale si făcându-se abstracţie de interesele particulare ale ţărilor de pe continent şi de năzuinţele lor economice specifice.

Un program de ajutor reciproc - întocmit pe baza disponibilităţilor europene actuale şi tinzând la crearea de curente de schimbări artificiale sau silite, care fatal nu vor ţine seama de necesităţile şi realităţile existente precum şi de orientarea economică a fiecărei ţări suverane - nu ar putea contribui eficace nici la redresarea economică a României.

Concluzia aceasta este întărită de lipsa oricărei precizări referitoare la declanşarea acţiunii de ajutorare, precum şi la proporţiile acestei acţiuni.

Guvernul român consideră apoi că organizarea propusă de guvernul britanic şi de cel francez va duce fatal la rezultate care vor însemna, pe de o parte, o ştirbire a independenţei, pe care ţările Europei vor şi trebuie să o păstreze, cu privire la politica lor economică, iar pe de altă parte o imixtiune în afacerile inter­ne ale acestor ţări.

Pe de altă parte, orice plan de redresare economică europeană nu-şi poate atinge ţelurile decât dacă se sprijină pe colaborarea tuturor ţărilor de pe continent şi dacă se sprijină, în primul rând, pe colaborarea Uniunii Sovietice.

Uniunea Sovietică, prin bogăţia resurselor sale naturale, prin volumul de pro­ducţie agricolă şi industrială, prin puterea organizării sale tehnice şi prin disciplina muncii popoarelor ce o alcătuiesc, constituie elementul de bază, elementul indispensabil al oricărei organizări pentru reconstrucţia economică a Europei. Dar Uniunea Sovietică fiind absentă, organizarea la care România e invitată să participe este lipsită de colaborarea factorului esenţial care ar putea să-i asigure realizarea, în consecinţă, organizarea vestului cu izolarea estului continentului nu poate fi o creaţie fericită nici pentru redresarea economică a Europei şi nici pentru statornicirea. încrederii şi pentru consolidarea păcii.

Iată de ce Guvernul român declară că nu poate să colaboreze la o acţiune pe care o consideră neeficientă pe planul economic şi primejdioasă pe planul politic şi totodată îşi exprimă regretele de a nu putea accepta invitaţia ce a avut onoarea să primească.

9 iulie 1947

Gh. Tătărăscu

Asta nu înseamnă că, disperaţi, reprezentanţii partidelor istorice din România nu încercau să-şi facă auzit mesajul. Astfel, G. Gafencu, fost ministru al Afacerilor Externe, imediat după transmiterea refuzului oficial al României de a participa la Conferinţa de la Paris, trimitea lui Bevin şi Bidault un memoriu în numele celor trei partide româneşti din opoziţie şi al conducătorilor lor de atunci, Iuliu Maniu, Constantin Brătianu şi Constantin Titel-Petrescu:

„România oficială, cea care a refuzat să meargă la Conferinţa de la Paris, nu este România reală. Guvernul impus acestei naţiuni a fost silit să acţioneze, din nou, împotriva voinţei poporului român... Acţiunea întreprinsă de guvernele englez şi francez ca urmare a propunerii Secretarului de stat american George Marshall, a trezit în toate ţările din Est, în special în România, cel mai viu interes şi cele mai mari speranţe. Ţările din Est au un sentiment foarte viu al apartenenţei lor la Europa. Ştiu câtă nevoie au de Europa şi mai ştiu şi că, fără ele, Europa nu poate constitui o unitate economică”.

Ce a urmat după aceea, ştim foarte bine. Pe o parte a continentului, Planul Marshall a adus fondurile necesare şi a reuşit astfel să redemareze economiile naţionale, dar, mai ales, a demonstrat că există potenţialul formării unei pieţe comune a bunăstării. De partea cealaltă, CAER-ul.

Iar acum, foarte puţin reşapaţi, tocmai pentru a îndepărta exact acelaşi grup de ţări din estul şi centrul Europei de ansamblul Uniunii Europene, vedem cum reînvie acelaşi tip de retorică.

Noi ce vrem? Înspre ce suntem gata să mergem? Ştim răspunsul sau, poate ar fi mai înţelept să recitim ceea ce s-a petrecut atunci şi să comparăm raţionamentele supravieţuirii de atunci şi de acum. 

Totul într-o discuţie care, într-adevăr, s-ar putea să pună sub semnul întrebării, foarte rapid, sensul proiectului european şi al vieţii noastre în comun.