Acord de pace în Ucraina? Cristian Ghinea: Doar înarmarea Ucrainei poate aduce pacea

Vladimir Putin şi Angela Merkel, pe 11 februarie la Minsk, capitala Belarusului FOTO AP

Joi s-a anunţat în grabă că Angela Merkel şi François Hollande merg la Kiev, apoi la Moscova. S-au văzut cu Vladimir Putin fără să facă nici un comentariu pentru presă, nici la venire, nici la plecare. Vineri s-a anunţat că duminică va fi dat publicităţii un plan de pace, asupra căruia Merkel-Hollande îi convinseseră pe preşedinţii Ucrainei şi Rusiei.

Duminică s-a spus că nu se mai dă publicităţii nici un plan, ci că negociatori ucraineni şi ruşi se vor reuni miercuri la Minsk ca să discute planul propus. Joi s-a semnat acordul de pace pentru Ucraina, dar semnele nu sînt bune. Dacă erau şanse reale pentru pace, Merkel nu ar fi permis amînarea anunţului, care a pus-o într-o situaţie jenantă. A merge la Moscova să-l convingi pe Putin a fost un gest riscant pentru prestigiul ei, iar eşecul îi va ciunti din aura de doamnă de fier care controlează politica mare europeană. 

În cel mai bun caz, avem un acord de pace Minsk II. Cum Minsk I a eşuat destul de repede, nu avem motive să credem că urmaşul va fi mai breaz. Tot vest-europenii au îndemnat Ucraina să accepte acea încetare a focului, care venea la pachet cu dezarmare şi pacificare din partea separatiştilor şi cu promisiunea unei autonomii lărgite pentru zonele controlate de aceştia, din partea Kievului. Nimic din toate astea nu s-a întîmplat. Dimpotrivă, Rusia şi separatiştii au folosit Minsk I pentru a pregăti următoarea ofensivă, cea pe care o vedem acum pusă în practică. Acel acord de încetare a focului prevedea monitorizare internaţională pe graniţa oficială ruso-ucraineană, pe care Kievul nu o controlează de fapt. Nu doar că nu s-a întîmplat, dar Rusia a transferat masiv armament greu peste graniţă. Victimele civile, printre care şi cele cîteva zeci omorîte cu artilerie grea în Mariupol, stîrnesc proteste şi atrag reportaje în presa mare, de aceea auzim de ele. Însă poveştile respective lasă să se întrevadă realitatea războiului dus între militari: masacrul de la Mariupol s-a produs pentru că barajul de artilerie a greşit ţinta. 

Da, trăim un război cu baraj de artilerie. În tactica războiului modern, asta înseamnă că mături suprafaţa cu artilerie în pregătirea ofensivei terestre, pentru cucerirea terenului de la inamic. Artileria folosită împotriva armatei ucrainene care apără Mariupol a fost trasă de la minimum cinci kilometri. Cine crede că e vorba de civili care au cumpărat artificii din piaţă e fie prost, fie un struţ pacifist, genul care crede că războiul nu există dacă nu îi acorzi atenţie. Un baraj de artilerie de la kilometri distanţă presupune armament scump, care poate fi folosit doar de militari special antrenaţi pentru aşa ceva. Adică armata rusă e direct angajată în viitorul asalt asupra portului Mariupol. Dacă vă uitaţi pe hartă, Mariupol stă fix pe linia dintre teritoriul rusesc din nordul Mării Negre şi Crimeea.

Adevărul este că Ucraina pierde acest război. 

Şi cîtă vreme dezechilibrul militar continuă, negocierile vor fi doar un prilej de evitare a sancţiunile economice contra Rusiei, iar acordurile de gen Minsk prilejuri pentru Putin să pară un om cu care se poate face pace. Ca în bancul acela: nevasta e omul care te ajută să treci peste problemele pe care nu le-ai fi avut dacă nu te însurai. Putin ne ajută să rezolvăm războiul pe care el l-a provocat şi îl extinde. 

De cînd acordul de la Minsk I a devenit o glumă, oamenii Moscovei au cucerit între 500 şi 1500 de kilometri pătraţi. Un Minsk II va trebui să le recunoască acest avans ca fapt împlinit. Putin va negocia la modul: rămînem cu ce am furat şi negociem ce aveţi să ne mai daţi.  

La ce serveşte o vizită de tipul Merkel-Hollande? Putin cîştigă războiul şi nu are de ce să negocieze. Sau nu acum. 

Dacă te uiţi pe hartă, Putin a cucerit puţin din Ucraina, cam jumătate din teritoriul regiunii Doneţk. Războiul e scump, Rusia se apropie de faliment economic, iar acasă încep să apară mişcări ale oamenilor nemulţumiţi că le mor rudele în Ucraina, rude pe care le ştiu în armata rusă, armată care nu e oficial în Ucraina. 

Deci Putin trebuie să termine scenariul început: rupem o bucată din Ucraina, care devine un stat de facto, pe model Transnistria, şi în următorii treizeci de ani vom ţine Ucraina şi UE ocupate cu negocieri de pace. Întrebarea acum este cît de mare să fie această nouă Transnistrie. Ea trebuie lărgită prin forţă cît mai e timp. De aici ofensiva de la Mariupol, de aici ofensiva la vest de Doneţk. 

Fapt e că Ucraina pierde războiul, dilema este cît de repede şi pînă unde. Unde poate declara Putin că a meritat efortul? Coridor terestru pînă la Crimeea? De ce nu Kievul? 

Perversitatea situaţiei actuale constă tocmai în asta: cu cît negociază mai mult pacea cu Germania, cu atît Putin cîştigă mai mult timp pentru a cîştiga războiul. Şi asta pentru că Ucraina pierde războiul. 

Pervers este şi modul în care se dezbate despre eventualul transfer de armament american pentru Ucraina. Pe de o parte, ai armata rusă care trage cu artilerie în militarii şi civilii ucraineni. De cealaltă parte, ai o Ucraină care îşi atinge limitele capacităţii de rezistenţă militară. Apoi, o Europă dispusă să sancţioneze Rusia economic – la un nivel peste aşteptările pe care le aveam anul trecut, iar Putin simte efectul, dar sancţiunile economice nu afectează capacitatea lui de a acţiona militar pe termen scurt. Mai avem o lege votată anul trecut de Congresul american care autorizează preşedinţia să ajute Ucraina cum consideră necesar, inclusiv cu armament. Administraţia americană a ales să ajute Ucraina numai cu echipament non-letal. 

De aici o dilemă: să înarmăm Ucraina sau nu? 

Pacifist cum îl ştim cînd vine vorba de armele americanilor, Kremlinul protestează preventiv. De altfel, Putin a declarat luna trecută că nu există armată ucraineană, este de fapt legiunea străină a NATO care luptă în Ucraina. Televiziunile ruseşti libere s-au conformat rapid şi au trucat imagini cu generali americani care păreau a conduce (în engleză) operaţiuni ale armatei ucrainene. Acum, dacă americanii vor decide să ofere arme Ucrainei, oare ce vor prezenta televiziunile ruseşti? 

Citeşte continuarea pe dilemaveche.ro

Cristian Ghinea este directorul Centrului Român pentru Politici Europene, înfiinţat în 2009 de un grup de experţi, având ca obiectiv sprijinirea rolului României în Europa prin furnizarea de expertizã în domeniul politicilor publice.