Accentul şi prepoziţia. Fapte lingvistice şi etnoculturale ucraineano-polonezo-belaruso-ruse

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În cazul Ucrainei, războiul ideologic între estul pro-rus şi vestul pro-occidental este unul care are la bază şi fapte lingvistice. Dincolo de faptul că ucraineana e o limbă de tranziţie între rusă şi poloneză (având mare parte din sintaxa şi structura gramaticală a rusei, dar un vocabular abundent în cuvinte comune cu poloneza), două variante de accentuare a denumirii ţării, „Ucraina”, fac diferenţa între două sensuri opuse ale cuvântului.

Accentul face ţara

Rostirea cuvântului ”Ucraina” cu accentul pe ”i” înseamnă, literalmente, ”în ţară” (У – în, країна – ţară). Deplasarea accentului pe primul ”a” face ca pronunţarea să semene foarte mult cu cuvântul rusesc ”Окраина” (Okraina – Margine). Cu alte cuvinte, „okraina”, teritoriu aflat între Galiţia, tradiţional poloneză în Evul Mediu şi perioada modernă, şi limita vestică de extindere a Moscoviei de dinainte de secolul XVII, a fost o „margine”, o marcă militară şi politică a Uniunii Polono-Lituaniene şi apoi a Serrenisimei Republici Polono-Lituaniene. „Marginea Poloniei” a fost un spaţiu de apărare a liniştii Republicii, populată de slavi care-şi spuneau, din cele mai vechi timpuri, ruşi.

Etnonimul lor a căpătat, în latina oficială a Poloniei medievale, denumirea „Rutheni”, iar abordarea poloneză faţă de teritoriul estic poate fi exprimată cel mai bine prin lozinca „Gente Rutheni, natione Poloni” (De gintă ruteană, de neam polonez). Cu alte cuvinte, atâta timp cât Ruthenia s-a aflat în componenţa construcţiei politice polono-lituaniene, identitatea etnoculturală ruteană (rusă) a fost respectată, iar polonizarea, apartenenţa la Polonia, a vizat aspectele de loialitate politică şi militară faţă de centrul autorităţii politice a statului polonez.

Rutenia medievală includea teritorii ale actualelor state Ucraina şi Belarus, iar Lituania medievală se numea, atât în perioada independenţei sale (până în 1386), cât şi în perioada asocierii cu Polonia, „Marele Ducat al Lituaniei, Ruteniei şi Samogiţiei”. S-a format chiar şi o clasă nobiliară ruteană cu loialitate poloneză, numită „slachta ruska” – Şleahta Rusă (Ruteană). Unele dintre cele mai mari şi mai cunoscute familii de nobili polonezi, precum Czartoryski sau Wisniowecki, provin din rândurile nobilimii rutene. În Marele Ducat al Lituaniei confesiunea majoritară era cea ortodoxă, iar limba oficială era cea rusă medievală. Rusa medievală este numită, în Ucraina, „limba ucraineană veche”, în Belarus, „limba belarusă veche”, iar în Polonia, „limba rusă”, probabil deoarece polonezii nu au, faţă de această limbă, complexul asocierii involuntare cu actuala limbă a Federaţiei Ruse. În realitate, limba s-a numit, oficial şi în popor, până la ascensiunea naţionalismului ucrainean din secolul XIX, rusă (ruteană) – руска”. Dialectele ei vestice au rezultat în actualele limbi ucraineană şi belarusă, iar cele nord-estice au evoluat în limba rusă actuală, vorbită în Rusia. De altfel, limba rusă medievală este numită, în Federaţia Rusă,  Западнору́сский язы́к – “Limba rusă de vest”, fiind acceptate şi celelalte variante. Pe de altă parte, în poloneză, belarusă şi ucraineană, se face o distincţie importantă: rusa medievală este numită “ruska mowa” (pe lângă celelalte denumiri ucrainene şi belaruse), iar rusa actuală, limba Federaţiei ruse, se numeşte “rosijska mowa”. Aceeaşi distincţie este făcută şi în cazul teritoriilor etnice ale ruşilor (rutenilor) – acestea se numesc “Rus’” (termen generic pentru întregul spaţiu slav de est), iar actuala Rusie – “Rossija”.

Factorul austriac în naţionalismul ucrainean

Identitatea etnoculturală rusă (ruteană, rusină) din estul Poloniei-Lituania a constituit un aspect definitoriu al acestui stat din perioada medievală şi modernă şi a fost dintotdeauna legitim, adică oficial pentru estul Republicii. Procesul de polonizare a început să cuprindă pe larg şi aspectele etnoculturale (doar în rândurile nobilimii rutene), abia către sfârşitul perioadei de existenţă a primei Republici Poloneze, în 1795.

În tot spaţiul cuprins între frontiera vestică a Poloniei şi frontiera estică a Moscoviei s-a dat o luptă pentru autoritate politică şi control al întregului teritoriu (de dorit), şi mai cu seamă a regiunilor sale centrale, strategice, care constituie astăzi Ucraina şi Belarus. Lupta s-a dus între Varşovia şi Moscova. Dacă prima jumătate a secolului XVII au marcat importante victorii poloneze (în 1613 fiind ocupată Moscova), atunci a doua jumătate a adus cu sine o reorientare unor părţi ale teritoriilor de margine ale Poloniei (care aveau propria conducere militară şi politică) spre ţaratul de la Moscova, condus deja de reprezentanţii dinastiei Romanov. Prin acordurile de la Pereiaslavl, din 1654, între reprezentanţii statului rus şi hatmanul Ucrainei Bogdan Hmelniţki, Moscova îşi extinde controlul asupra teritoriilor controlate de formaţiunile militare căzăceşti. În perioada următoare, urmează integrarea acestui teritoriu în Rusia şi folosirea lui pentru avansul spre vest. Doar după 1654, Moscovia începe să se transforme în Imperiul Rus.

În paralel cu integrarea rutenilor din estul spaţiului intermediar ruso-polonez în Rusia, are loc încorporarea teritoriilor vestice locuite de ruteni în Imperiul Austriac (Habsburgic), după finalizarea procesului de dezintegrare şi împărţire a Poloniei (din care Rusia a avut de câştigat Ucraina centrală şi a ajuns la Nistru). Autorităţile imperiale austriece au stimulat pe tot parcursul secolului XIX dezvoltarea unui puternic naţionalism rutean. Populaţia ruteană a fost folosită ca pivot geopolitic în trei direcţii, împotriva polonezilor (ambiţiile cărora de a renaşte ca stat trebuiau curmate), ruşilor (care năzuiau să ocupe şi teritoriile Volîniei şi Galiţiei în virtutea obiectivului panslavist de a-i reuni pe toţi rutenii) şi românilor (care trebuiau transformaţi într-o minoritate în aşa-zisul „Ducat al Bucovinei”, constituit din ţinuturi ocupate ale Ţării Moldovei şi supus unei intense colonizări cu ruteni din Galiţia şi Volînia). În această perioadă are loc o adevărată revoluţie în cultura ruteană, apare o bogată literatură laică, se permanentizează normele literare ale limbii rutene, iar termenul etnic „Rutenia, ruteni” începe să fie tot mai mult înlocuit cu „Ucraina, ucraineni, limba ucraineană”.Abia acum, în teritoriile controlate de austrieci, sensul iniţial al cuvântului „Ucraina”, cel de „margine”, se schimbă şi începe să însemne „în ţară”. Angrenajul propagandistic austriac nu putea accepta multă vreme termenul „rutean”, deoarece putea fi folosit în scopurile Imperiului Rus, unicul stat care-şi mai asuma „rusismul”, adică menţinea termenul „rus” comun şi pentru rutenii din vest. Astfel a căpătat substanţă acest curent cultural şi naţional care s-a extins din teritoriile rutene aflate în componenţa Austriei în cele controlate de Imperiul Rus, căpătând mai apoi şi valenţe politice şi generând naţiunea politică ucraineană a cărei ascensiune a fost curmată  în secolul XX de Armata Roşie şi URSS prin crearea RSS Ucrainene şi includerea teritoriilor ucrainene din vest în a II-a Republică Poloneză.

De altfel, legăturile polonezilor cu Ucraina nu sunt nici ele de neglijat. Ucraina şi ucrainismul au rezonat şi în revirimentul naţional polonez de secol XIX, dând o întreagă direcţie în literatura poloneză, numită „direcţia ucraineană”. Poeţi de origine ruteană au scris în ruteană şi poloneză şi au creat adevărate creaţii-simbol pentru ambele popoare, cum este, de exemplu, poezia şi cântecul "Hej, sokoły" (Гей соколи) - "Hei, şoimilor!"., în care un cazac (sau ulan, după caz) îşi ia rămas bun pentru ultima dată de la iubita lui, în Ucraina. Versurile au fost scrise de poetul polonez de origine ruteană Tomasz Padura în prima jumătate a secolului XX. Relaţiile polonezo-ucrainene au fost umbrite în secolul XX de genocidul practicat de Armata Insurecţională Ucraineană împotriva polonezilor din regiunea Volîn, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când au fost masacraţi zeci de mii de polonezi, alte sute de mii refugiindu-se spre vest.

Prepoziţia contează!

Mai nou, în limba rusă s-a creat o dihotomie semantică legată de statutul Ucrainei de ţară independentă sau provincie: на Украину (na Ukrainu) vs (в Украину) (v Ukrainu). Prepoziţia “Na” înseamnă “la”, sau “pe”, în ruseşte, în timp ce “v” înseamnă “în”. A doua prepoziţie se foloseşte în cazul statelor, provinciilor, regiunilor, raioanelor, în timp ce prima se foloseşte doar în cazul anumitor provincii ruseşti, dar niciodată pentru state independente. Până în 1992, doar versiunea “na Ukrainu”, sau “na Ukraine” (în dependenţă de cazul gramatical), era oficială în limba rusă. Apoi, autorităţile ucrainene au solicitat introducerea prepoziţiei “v” pentru referirea la Ucraina. De două decenii, varianta cu “în” se foloseşte în corespondenţa oficială ruso-ucraineană, iar cea cu “la” este utilizată în vorbire de aproape toţi ruşii şi de foarte mulţi cetăţeni ucraineni. Astfel, chiar şi astăzi majoritatea ruşilor şi mulţi cetăţeni ucraineni de etnie rusă din Est consideră Ucraina o provincie rusească sau un teritoriu asociat cu Rusia.

La prima vedere pare că nu are importanţă, dar un accent şi o prepoziţie fac diferenţa între percepţia unei provincii şi cea a unui stat independent.

Iar naţiunea ucraineană, deşi există din punct de vedere etnocultural, se află încă în plin proces de consolidare civică şi politică.

Un proces pe care actuala Federaţie Rusă încearcă să-l limiteze şi să şi-l subordoneze, iar dacă nu va reuşi, va încerca să-l distrugă.

Notă: În ultimele câteva zile, s-a scris mult, inclusiv pe această platformă, despre schimbarea de putere de la Kiev, despre aspectele şi valenţele acesteia. Am pornit, deci, de la premiza că există destule informaţii şi materiale analitice despre ce se întâmplă în aceste momente la Kiev şi în Ucraina. De aceea, m-am concentrat pe aspectele sensibile ale construcţiei naţionale ucrainene ca să relev cât de dependentă e aceasta de fapte la prima vedere minore, precum un accent sau o prepoziţie. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite