Întrebare de duminică tristă: care este asemănarea fundamentală între preşedinţii Macron şi Erdogan?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO EPA-EFE
FOTO EPA-EFE

Nu vă grăbiţi foarte tare cu răspunsul. Desigur că se ceartă, cel puţin de ochii publicului, mereu gata să rupă fundaţiile Europei pentru a-şi apăra dreptatea şi principiile politice. Dar, după cum vedeţi, de ani de zile, nimic nu se schimbă şi foarte posibil ca aşa să rămână lucrurile în continuare.

Şi, în caz că nu, ce se întâmplă dacă, Doamne fereşte şi păzeşte de ceasul rău, opinia publică nu este chiar totalmente şi definitiv anesteziată şi, adevărat rar, este animată de un impus care, pentru câteva clipe, o face să capete identitate protestatară, conştiinţă şi forţă de reacţie în spiritul şi întru apărarea democraţiei aflată în primejdie?

În cazul comun, cel în care, pe fond, totul este „business as usual“, inclusiv insulta şi înjurătura de mamă, cei doi lideri ştiu să joace perfect partiturile contrare care le întăresc platforma politică naţională, le aduc voturi şi chiar admiraţie din partea altor lideri – fie din zona europeană, fie din cea musulmană – având însă grijă să nu depăşească niciodată linia subţire care separă acest tip de normalitate de situaţia de conflict. Este ceva care convine de minune tuturor deoarece deturnează atenţia şi eventuala acţiune majoră de contestare împotriva lipsei de ştiinţă de guvernare care a transformat pandemia într-o demonstraţie a găurilor uriaşe de securitate şi o punere de proiectoare fără precedent pe vulnerabilităţile economice şi sociale din sistemele pe care le manageriază cei doi.

Moment în care cei doi reacţionează la fel. Rapid, violent şi precis. În moment de criză, atunci când autoritatea lor personală este pusă în discuţie, mecanismul pe care se bazează este acelaşi: ordonă partidului de guvernământ şi eventualilor săi aliaţi parlamentari, să scoată rapid o lege profund restrictivă, la limita absurdului, în scopul nu de a aduce modificări sau a schimba setul de condiţii care creează tulburări sociale, ci  - aşa cum ştim şi noi din experienţa comunistă extinsă - să poată avea cadrul legal cât mai permisiv pentru a opri propagarea „informaţiei negative“ care să decredibilizeze imaginea externă de putere a liderului şi să dea impresia pe pieţe externe că nu are, s au nu mai are, puterea de a face ordine în propria ţară.

De aici obsesia comună a lui Macron şi Erdogan de a avea o imagine impecabilă de lider global (chiar dacă nu alcătuită din aceleaşi elemente de credibilizare) care pleacă de la preţuirea şi dragostea acordată de propria populaţie. Dacă există vreo bănuială că evenimentele la care participă reprezentanţi ai aşa-numitei „opinii publice“ ar putea degenera, ambii lideri au socotit că ţările lor au nevoie de legislaţii speciale care să lărgească prerogativele forţei de reacţie a forţelor de ordine şi, în acelaşi timp, să limiteze capacitatea de funcţionare, chiar la termeni minimali, a presei care să nu mai poată lucra ca oglindă a realităţii.

FOTO EPA-EFE

Protest in Franta FOTO EPA-EFE

Adică, mai precis, atât Macron, cât şi Erdogan ajung să privească presa drept o sursă majoră de instabilitate, asta dacă nu este adusă la ascultare şi folosită ca vehicul de propagandă pentru preşedinte şi partidul său. Tentaţie comună, după cum ştim şi noi foarte bine, tuturor dictatorilor în momentul când descoperă că s-ar putea să existe vreo posibilă contestare care să poată evolua în revoltă. Cunoaşteţi foarte bine vechea şi mereu repetata acuzaţie în acest sens la adresa lui Erdogan. Vineri seara, în primă lectură, legislativul francez a aprobat propunerea de lege denumită „a securităţii globale“ propusă de partidul lui Macron care, printre altele, la art. 24 – răspuns direct la presiunile făcute de sindicatele poliţiştilor – prevede apariţia unui nou tip de delict penal în cazul difuzării unor imagini cu poliţişti în misiune. Este astfel interzisă difuzarea oricărei imagini a chipul unui poliţist sau a oricărui tip de elemente care să poată identifica „un poliţist sau un jandarm în timpul intervenţiei“. Asta, se spune în text, în cazul în care difuzarea imaginii respective are ca scop „să aducă atingere identităţii sale fizice sau psihice“.

„Ce se va întâmpla atunci când cetăţenii vor filma în direct ciocnirile din timpul unei manifestaţii şi al arestărilor brutale făcute de forţele de ordine? Vor fi oare împiedicaţi s-o facă invocându-se o presupusă intenţie de a face rău şi vor fi trimişti în judecată, singura modalitate de a determina dacă o asemenea intenţie este cu adevărat valabilă“ – se întreabă pe bună dreptate Sindicatul naţional al jurnaliştilor francezi în momentul în care, exact cum se acuza în Turcia, se pune la punct o „lege de control social a jurnaliştilor“. Problema nu o reprezintă numai anul de puşcărie şi cei 40.000 de euro amendă prevăzuţi pentru ziaristul care va încălca prevederile noii legi.

FOTO EPA-EFE

Protest in Franta FOTO EPA-EFE

Problema reală este că textul acestei legi deschide larg calea pentru una dintre cele mai cunoscute nouă manifestări ale statului totalitar în acţiune, ale realităţii statului poliţienesc faţă de care „civilii“ să nu mai aibă posibilitatea de aplicare a niciunui fel de mecanism de corecţie. Printre acestea numărându-se şi prezentarea imaginilor de la care să pornească acţiunile în justiţie pentru a se obţine sancţionarea celor vinovaţi. Cu această lege în vigoare (la care n-a visat nici măcar Trump) oare ce s-ar fi întâmplat cu depistarea vinovaţilor în cazul brutalităţilor comise de poliţiştii din Minneapolis? N-ar fi existat imagini, n-ar fi existat vinovaţi, n-ar fi existat problema locală, apoi naţională şi transformată în revoltă globală.

Să fi fost mai bine? În general, demersul lui Macron nu este oare unul vizionar şi ne arată cum va fi cu adevărat lumea post-COVID 19, cu noile sale reguli şi cu noii săi lideri care-şi dau jos măştile suprapuse şi se arată a fi absolut identici în comportamentul lor în bătălia pentru păstrarea puterii? Sau au dreptate cei care au compus mesajul înscris pe afişul la care ar trebui să ne gândim foarte atent: La Republique en marche arriere!

Marşarierul Republicii în care, cum zice acest text de lege, nu mai e vorba despre pedepsirea faptei ci a intenţiei? Şi dacă asta chiar este posibil, ce ne facem? Nimic, ca de obicei.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite