În umbra crucii şi semilunii, în partea noastră de lume sunt redesenate frontierele puterii

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Cruce

Dacă vi se pare cumva că afirmaţia este lipsită de fundament, atunci vă invit să urmăriţi o producţie video foarte scurtă intitulată „Mărul de Aur“, cu o durată de câteva minute şi lansată de curând pe piaţă de către oficialii de la Ankara.

Materialul este exemplar pentru noul tip de propagandă care explicitează doctrina Erdogan şi mobilizează audienţa devenită bazin de recrutare pentru viitori ostaşi ai unei armate de azi şi de mâine.

S-a intrat într-o nouă fază a unei partide geostrategice de nivel foarte înalt, pregătită cu multă minuţie de către cei câţiva creatori de sisteme care se află acum la masa unde se refac cărţile. Ceilalţi, în cel mai bun caz, ceilalţi se află în camere alăturate sau că tot e pandemie, sunt ţinuţi în clădirile anexă şi, dacă este cazul, sunt chemaţi să le se arate o schiţă parţială a marelui desen. În rest, sunt ţinuţi ocupaţi de mici şi neînsemnate conflicte (sau perspective de conflict) create pe măsura importanţei ţărilor lor şi a dotărilor militare de care dispun.

În rest, discuţia reală se rezumă la un cerc super-restrâns de elite politice, economice şi militare care nu sunt importante numai datorită valorii lor actuale ci, în primul rând, datorită potenţialului de viitor.

Fără ca acest lucru să fi fost abordat cu seriozitate de liderii noştri politici, ceea ce se întâmplă acum în zona noastră de lume este rezultatul aplicării unei decizii îndelung studiate şi pregătite care urmăreşte construcţia unui nou tip de putere politică, reluând, preluând şi rafinând modelul de acţiuni străvechi al împerecherii (reciproc extrem de profitabilă) între politică seculară şi cea religioasă, credibilizându-se şi susţinându-se reciproc.

Atunci când am auzit prima oară despre acest proiect era în perioada care precedea căderea Cortinei de Fier, apoi, la un nivel superior de formalizare ideatică,  în cadrul multor discuţii la care am asistat ca umil jurnalist despre marea necunoscută pe care o reprezenta atunci viitorul lumii post-comuniste şi mecanismele care urmau să fie activate în consecinţă.

Când s-a lansat supoziţia că ar fi posibil şi util, tocmai din cauza unor mari diferenţe de evoluţii sociale şi de mentalitate, să fie reactivat un canal mixt în care să fie refolosită vechea tradiţie a bisericii ca factor de putere şi echilibru în statele din zona fost comunistă, elita occidentală avea atunci dubii majore în contextul în care, peste tot, se vorbea despre dispariţia treptată şi rapidă şi la dimensiuni la dimensiuni continentale, a credibilităţii şi utilităţii instituţiilor şi simbolurilor religioase, odată cu frecventarea din ce în ce mai eterată a lăcaşurilor de cult. Iar analizele sociologice realizate de către diverse grupuri de lucru mai mult sau mai puţin discrete, constituiau un argument repetitiv către liderii politici mereu în căutare de bazine electorale relevante pe care să le fidelizeze. Li s-a spus - şi realitatea confirma analiza, că discursul liderilor religioşi devenea din ce în ce mai puţin atractiv din moment ce propovăduia în continuare poziţii dezavuate de tendinţele majore la nivel de societate pe temele avortului, eutanasiei, libertăţii sexuale, locului şi rolului femeii etc. Religia nu mai era cool şi bisericile Occidentului se goleau treptat.

Şocul a venit în momentul în care, odată cu deschiderea Occidentului către Europa Centrală şi de Est, s-a descoperit că acolo, dimpotrivă, începea să devină din ce în ce mai vizibilă o creştere a puterii şi influenţei bisericilor.

Din acel moment, cu mare curiozitate, a fost urmărit procesul început de Elţîn şi transformată în politică de stat de Putin: Bisericii Ruse îi e recunoscut în termeni din ce în ce mai apăsaţi rolul său istoric, aproape asociată la actul de guvernare, oricum reinstaurată ca element major de influenţă în luarea marilor decizii naţionale. Mai departe, cu aceeaşi uimire, s-a constatat că experimentul iniţiat de Putin funcţionează perfect, este susţinut de populaţie şi astfel s-a transformat deja într-o sursă suplimentară de putere pe plan intern şi de de influenţă în spaţiile proxime.

Uimirea s-a transformat rapid în alertă atunci când a devenit evident că prietenul Erdogan începe să meargă pe acelaşi drum, extrem de rapid, dornic să redea organismelor religioase prestigiul şi forţa lor uriaşă din vechime. Operaţiune foarte sensibilă şi importantă deoarece ea venea în competiţie transformată apoi în război în toată regula, cu un nou actor din spaţiul islamic, mulţimea de actori strânşi sub umbrela ISIS care dăduseră deja semnalul unui Jihad în propriul folos.

Alianţa Rusia-Turcia şi Iran a încheiat episodul ISIS din Siria şi, odată cu asta, ameninţarea unei formule statale care să sugereze că, în afara acordului celor trei actori, s-ar putea naşte ceva care să ocupe spaţiul laici şi religios cum pretindeau cei din Statul Islamic din Irak şi Siria. Suficient pentru liderii Rusiei şi Turciei în căutarea lor de glorie imperială redobândită?

Nu.

Nu, pentru că, de fiecare parte trebuiau create în teren fundaţiile viitoarei mari construcţii neo-imperiale. În această logică de mare putere s-au întâmplat acele lucruri care stătuseră în aşteptare şi hrăniseră ambiţii naţionale timp de foarte multe secole. Rusia se desprininde de Patriarhatul Ecumentic de la Constantinopole, sprijinită de o parte dintre cele mai influente biserici ortodoxe, în speranţa că va deveni „Cea de-a Treia Romă“ şi de a obţine şi statutul de primum inter pares pentru Patriarhul Tuturor Rusiilor. Exact în acelaşi timp, într-o operaţiune de tip Blitzkrieg care surprinde absolut nepregătită toată ierarhia ortodoxismului mondial, Erdogan preia Hagi Sofia, catedrala considerată simbolul etern al creştinătăţii şi o transformă din nou în moschee, ca pe o proprietate a statului turc, cu susţinerea declarată a Rusiei.

Propaganda de război

Să revenim la filmul postat de oficialii turci şi pe care v-am rugat să-l descifraţi cu atenţie deoarece reprezintă o sinteză deosebit de clară a noii ideologii imperiale şi a forţelor care i se supun.

Pe fond, ţinta esenţială este decriptată pentru uzul public: preluarea, în Ierusalimul clădit şi prin voinţa lui Soleiman Magnificul, a moscheii Al Aqsa şi al sanctuarului islamic Cupola Stâncii. Astfel este lansată marea provocare sorită, din punctul de vedere al lui Erdogan, să-l aşeze definitiv în galeria Cuceritorilor, readucând Steagul Verde al Profetului pe zidurile Ierusalimul precum Saladin şi redându-i statutul avut în perioada Imperiului Otoman de odinioară, adică cel de capitală a sandjakului otoman al Ierusalimului (Kuds) în secolul al XIX-lea.

Dar Erdogan ştie foarte bine că aşa ceva este imposibil fără un război nimicitor în care israelienii n-ar ezita să folosească, în ultimă instanţă, arsenalul lor nuclear.

Şi atunci de ce toate astea?

Pentru că vrea să-şi creeze statul acela despre care e vorba în filmul generat de propaganda sa de război. Vine să spună că, dacă va fi sprijinit de întreaga lumea musulmană, s-ar putea să existe o speranţă de recuperare a monumentelor sfinte ale Islamului din mâinile necredincioşilor. Exact ce spuseseră că vor să facă cei de la OLP şi Autoritatea Naţională Palestiniană.

Oricât ar suna de tentant, argumentaţia asta şchioapătă pentru că nici Erdogan şi nici Putin nu sunt aventurieri jucând vreodată o partidă pe care să nu creadă că au şanse s-o câştige. Drept care, urmăriţi strategia de acum a lui Erdogan, care, ca orice bun strateg, îşi macină duşmanii locali lăsaţi de izbelişte de foştii lor protectori americani (primii au fost kurzii şi, mai nou, nefericiţii de armeni), aşteptând momentul propice în care, cu un actor sau cu o coaliţie oarecare, să poată negocia ceea ce îl preocupă cu adevărat, adică rolul de conducere într-o mare alianţă musulmană. Care să suplanteze influenţa în Orientul Apropiat a saudiţilor prezentaţi ca anexă a americanilor şi, la fel de important, pentru aceleaşi motive, să preia custodia Al Aqsa şi Cupolei Stâncii de la suveranul Haşemit.

Putin şi Erdogan şi-au lansat proiectele în paralel cu negocieri intense pentru alianţe bazate pe fidelităţi istorice, regrupări de urgenţă şi raţionamente motivate de nevoi economice determinate de foarta nebuloasa „nouă normalitate“ de mâine. Toate astea, chiar dacă sunt atât de aproape de noi, sunt totuşi ca un fel de scenariu din Star Trek. Noi avem alte priorităţi şi asta ne ajunge pe deplin.

Dar mulţi se regrupează începând cu logica de pivot a Mării Negre şi a estului Mediteranei. Aici a început deja remodelarea alianţelor. Şi, în umbra crucii şi semilunii, se redesenează, din ce în ce mai puţin subtil, noile frontiere.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite