În plin sezon de atentate, ne pregătim să vorbim discuţii

Din nou, sub presiunea evenimentelor, revine în actualitate (oare pentru a câta oară?) tema colaborării între serviciile de informaţii europene.

Discuţia are loc departe sau chiar foarte departe de spaţiul informaţiilor publice, dar nu într-atât de departe încât să nu vă putem oferi o imagine de ansamblu asupra reţelelor de colaborare existente şi celei mai noi platforme apărute în domeniu. Utile sau nu.

Folosind ca bază de lucru excelenta sinteză realizată de Şeniz Bilgi de la Middle East Technical University (studiu apărut în ianuarie 2016 în revista All Azimuth), iată, pentru început, un tablou complet asupra a ceea ce există la nivel operaţional în domeniu la nivelul UE.

1. Clubul de la Berna - forum format din statele membre UE plus Norvegia şi Elveţia, a fost creat în 1971 cu scopul de a facilita schimbul de informaţii clasificate, mai ales asupra mişcărilor teroriste şi subversive. Are o preşedinţie rotativă şi organizează cu regularitate întâlniri, reuniuni de lucru, conferinţe tehnice, dar şi investigaţii, dispunând de propriul său sistem de comunicaţii. Acţionează în afara sistemului instituţional al UE, iar schimburile de informaţii între servicii se fac în funcţie şi la nivelul decis şi oferit în mod voluntar de fiecare dintre acestea.

2. EUROPOL - instituţie creată în 1995 pe baza unei convenţii semnate de statele membre din acel moment (la care s-au adăugat toate celelalte care au aderat ulterior la UE). Şi-a început activitatea operaţională în 1999, concentrându-se pe lupta împotriva traficului de droguri, persoane,vehicule, migraţiei ilegale, terorismului, spălării de bani şi criminalităţii cibernetice. Fiecare ţară membră este reprezentată la nivelul sediului central de la Haga de către un ofiţer de legătură care oferă informaţii în numele statului pe care-l reprezintă. Sistemul principal de schimb de informaţii al EUROPOL este TECS care acoperă trei nivele de informaţii, cu trei module diferite: a. sistemul de informaţii asupra suspecţilor de a fi comis infracţiuni sau care aparţin reţelelor de crimă organizată; b. bază analitică de studiu a fenomenului criminalităţii şi grupurilor organizate; c. un index care permite ofiţelor de legătură, dar şi statelor non-participante, să consulte inventarul datelor stocate în sistem

3. Personalul militar al UE (EUMS) - centrul de expertiză militară al UE, având ca misiune să ofere o capacitate de avertizare timpurie prin planificarea, analiza şi recomandările privind managementul situaţiilor de criză şi strategia militară generală. Este şi un centru de schimb de informaţii care se face prin intermediul Direcţiei de informaţii, cu misiunea de a oferi date specifice şi planificare pentru operaţiunile şi exerciţiile militare ale UE, dar şi pentru Comitetul Militar, Înaltul Reprezentant pentru politică externă şi apărare, cooperând îndeaproape cu organismul similar din NATO.

4. Grupul antiterorist (CTG) - creat în cadrul Clubului de la Berna imediat după atentatele din 11 septembrie, este dedicat exclusiv schimbului de informaţii între structurile de informaţii europene, mai ales în domeniul luptei împotriva terorismului, dar nu dispune de propriile structuri de culegere de informaţii, fiind obligat să lucreze în cooperare cu celelalte organisme specializate din UE, trimiţând analiza tactică de informaţii către Centrul de analiză a informaţiilor (INTCEN) al UE.

5. Centru de sateliţi al UE  - situal la Torrejon, oferă informaţii geospaţiale, „produse geospaţiale”, rezultate din analiza imaginilor de satelit şi a altor date colaterale în sprijinul desfăşurării unora dintre misiunile militare ale UE.

6. EU JOINT SITUATION CENTRE (SitCen) şi INTCEN - SitCen a fost creat în 1999 şi restructurat ca INTCEN în 2012. Cuprinde serviciiile de informaţii din toate statele membre şi are ca misiune să ofere analize de informaţii, avertizare timpurie şi analiză situaţională pentru toate statele din UE şi instituţiile din domeniul securităţii, apărării şi contra-terorismului. Cuprinde actualmente două divizii, una de analiză (pe baza informaţiilor din statele membre) şi cealaltă de relaţii externe (cuprinde şi analiza pe surse deschise).

Multe. Dar cu ce rezultate?

Pesemne că asta s-au întrebat nişte şefi de state şi guverne care au decis să permită coordonatorilor cupolelor serviciilor de informaţii din 15 ţări din UE să formeze un nou grup, G 15, ale cărei prime reuniuni au avut loc la Berlin şi la Roma, formând acum o structură complexă cunoscută fie ca Grupul de la Paris sau C15.

Descris într-un document oficial german doar ca „un format de discuţii”, Grupul s-a reunit până acum de trei ori. prima întâlnire a avut loc într-o locaţie necunoscută, a doua a fost la Berlin (organizată şi prezidată de Klaus-Dieter Fritsche, coordonatorul federal al serviciilor de informaţii, cuvântul de deschidere fiind ţinut de Peter Altmeier, şeful Cancelariei Federale şi Ministru federal cu însărcinări speciale), iar în octombrie a avut loc o reuniune la Roma organizată de coordonatorul serviciilor de informaţii italiene.

Cu toate că intenţia iniţială fusese să se păstreze totala discreţie asupra componenţei grupului, un document confidenţial transmis de coordonatorul european anti-terorism a dezvăluit secretul. Adăugăm acest document în finalul articolului, că rog să-l citiţi deoarece este cea mai detaliată şi exhaustivă prezentare a problemelor de securitate la care trebuie să răspundă diferitele componente ale sistemului european.

Lista ţărilor membre: Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Olanda, Marea Britanie, Norvegia, Polonia, Spania şi Suedia.

Foarte importantă şi semnificativă această listă.

Arată, în primul rând, faptul că, din nou, jocurile se fac pe echipe şi nu într-o singură echipă. Multiplicând seria organismelor existente sau, după caz, dorind concentrarea forţelor în spaţiul a doar jumătate dintre Statele Membre. În al doilea rând, avem o listă care, cu excepţia Poloniei, exclude toate celalalte state din estul şi centrul UE, adică tocmai cele care dispun, istoric, de cea mai bună expertiză de durată în raport cu realităţile din Orientul Apropiat. Tocmai ţările prin care trec, tradiţional, marile rute ale migraţiei, ţările care sunt acum prima barieră majoră pentru apărarea Europei. Să le scoţi dintr-o asemenea construcţie, fie ea doar la nivelul de „forum de discuţii”, mi se pare un demers cel puţin ciudat.

Mai ales că, de cealaltă parte, Comisia Europeană tocmai propune crearea unui „centru de fuziune” european în care să fie integrate toate instituţiile de menţinere a ordinii publice, legând între ele Grupul antiterorist şi structurile europene de poliţie (aveţi aici, în română, propunerea Comisiei Europene).

Unde este problema? Aici: vorbim de noi formule de discuţii, platforme de colaborare, despre legarea între ele a subsistemelor care funcţionează acum ca parte a unor structuri, ele însele aflate în dubla subordonare a Comsiei Europene şi Consiliului. Totul, însă, ştiindu-se foarte bine că, în definitiv, conform Tratatelor, UE în ansamblu său NU are niciun fel de competenţă  în a coordona activitatea serviciilor naţionale de informaţii. Drept care funcţionează doar schimburile pe bază de bunăvoinţa partenerilor, ceea ce face ca sistemele să se pună în mişcare rapid doar post factum. În zona de prevenţie, de alertă timpurie, lucrurile stau cum vedeţi.

Iar Europa, între timp, nereuşind să se echipeze cu o armură nou şi hi-tech, încearcă o serie de mici cârpeli. Cum se vede, cu eficienţă redusă şi într-un timp ale cărui ceasuri sunt marcate de mereu alte atentate teroriste.