În tumultul şi agitaţia creată în jurul acestui eveniment, câţiva jurnalişti, printre care şi eu, ne apropiem de una dintre aceste maşini, plină cu oameni în uniformă. Fără a ne pune prea mari speranţe în a scoate vreo reacţie din partea lor, conştienţi fiind de emoţia momentului, ezităm în a-i întreba ceva.

Dintr-o dată, într-un mod surpinzător, uşa din spate a maşinii, de un verzui stacojiu, se deshide şi, din interior, o voce ascunsă în spatele unei cagule ne invită înăuntru: „Paiahale!” (n.r. „Haideţi!”), ne îndeamnă individiul. E o ocazie unică deşi, cu incidentele şi atacurile împotriva jurnaliştilor din ultimele zile în minte, ezităm pentru o clipă. Curiozitatea şi norocul s-au întâlnit în această situaţie şi nu avem decât câteva clipe să luăm o decizie. Ne urcăm.

Înăuntru, şase indivizi în uniforme militare, înarmaţi cu mitraliere, puşti, pistoale, tot arsenalul. Doar unul, cel care a deschis uşa, poartă cagulă. Ceilalţi stau înghesuiţi pe bancheta din spate. În faţă, şoferul, în dreapta sa, comandatul brigăzii, un individ la vreo 50 de ani, de a cărui autoritate par să asculte cu toţii.

E aglomeraţie mare în duba de origine sovietică, care porneşte agale în coloana funerară. „Suntem localnici, de exemplu, eu sunt programator, aici în Slaviansk”, se confesează Dimtry. Împreună cu „camarazii” săi, au intrat în sediul poliţiei locale şi au confiscat armamentul.

„Eu n-am mai apucat o armă. Dar mi-am adus puşca de vânătoare”, îmi mărturiseşte colegul său, sprijinit în ţeava groasă a unei puşti de calibru considerabil. Îmi arată cartuşele. Sunt groase, de mărimea a două degete vânjoase. „Pe astea le păstrez pentru Timoşenko (n.r. Iulia Timoşenko, candidat la alegerile din 25 mai)”. Ceilalţi zâmbesc şi aprobă intenţia sa.

Într-adevăr, la vizita de acum câteva zile în regiunea Doneţk, Iulia Timoşenko, adversară redutabilă a intervenţiei Rusiei în Crimeea, dar şi estul Ucrainei, a fost nevoită să anuleze conferinţa de presă, din cauza protestelor împotriva prezenţei sale în zonă.

Duba hurducăie şi pare că va ceda în orice moment. Pe bancheta din spate, un alt soldat înteracţionează cu noi.

„Dacă va fi război, şi noi credem că va fi, suntem pregătiţi. Lasă-i să vină. Vor avea o supriză când vor vedea cât de mulţi suntem.”

Deşi retorica e aceeaşi ca şi la trupele pe care le-am întâlnit în Crimeea, ameninţarea pare mult mai serioasă. După modul în care se comportă, experinţa militară extensivă a multora şi arsenalul pe care l-au afişat în ultimele zile, aceşti militari par gata de război.

Numai cu câteva ore înainte de această întâlnire am fost asiguraţi de către primarul auto-proclamat al Slavianskului, Viaceslav Ponomariov, că armele sunt „rare şi numai câţiva cetăţeni de încredere le au“. În realitate, numai în această dubă sunt mai multe arme decât oameni.

Astfel de afirmaţii, la fel ca şi cele în care Vladimir Putin neagă prezenţa armatei ruse pe teritoriul ucrainean, nu fac altceva decât să slăbească încrederea în intenţiile Federaţiei Ruse de a controla acest teritoriu.

Scenariul Crimeea se repetă 

Tacticile sunt similare cu cele din Crimeea. Cu suportul populaţiei locale, dar tehnică şi logistică rusească, fiecare clădire publică este luată cu asalt şi ocupată. Ca apoi, într-o trecere firească, să se erijeze diferiţi indivizi locali în „lideri auto-proclamaţi” şi să ceară sprijinul Rusiei. Asta până când îşi dau seama că un referendum, desfăşurat cu puşca la ceafă, e o soluţie „mai democratică”.

Însă statisticile nu sunt la fel de încurajatoare ca în Crimeea. Cel puţin nu pentru liderii de la Moscova. Dacă în peninsula de la Marea Neagră, conform recensământului din 2011, 58% dintre locuitori s-au declarat etnici ruşi, în estul Ucrainei, ruşii reprezintă o minoritate etnică.

De exemplu, Doneţk, unul din oraşele cele mai fierbinţi la această oră, etnicii ruşi nu depăşesc 38%, conform aceluiaşi recensământ.

Confuzia se face în momentul în care termenii „etnic rus” şi „vorbitor de rusă” se suprapun, ajungându-se astfel la cifre astronomice, date ce, în opinia administraţiei de la Moscova, ar justifica o intervenţie militară.

Să le spui românilor tăi că noi ştim cât de greu e în Europa. Nici voi nu o duceţi prea grozav.

Ajungem în satul unde Pavel Pavlenko, separatistul ucis în incidentul de Paşti, va fi înmormântat. Militarii se dau jos, ordonat şi calm. Se aliniază, aşteptând ordinele comandantului. La comanda scurtă pornesc spre casa unde familia îndurerată se pregăteşte de înmormântare.

Comandantul, Yura pe numele său, rămâne puţin în urmă şi mă trage de braţ. „Să le spui românilor tăi că noi ştim cât de greu e în Europa. Nici voi nu o duceţi prea grozav. Doneţk nu va avea aceeaşi soartă. Te asigur eu”.

E greu să-l contrazic în timp ce în faţa noastră o naţiune se destramă, îndreptându-se, din nou, spre „prietenul de la Est”.