În Cipru, curge sânge de mogul

După cum anticipam, Cutia Pandorei a fost deschisă larg şi monştrii nu au întârziat să-şi ia zborul. În urmă cu doar câteva săptămâni, nu mai mult, ar fi fost o blasfemie enormă să spui că organismele financiare internaţionale, oficialii de la Bruxelles, guvernul unei ţări din zona euro vor decide să rechiziţioneze aproape o treime din depunerile bancare aflate în principalele două bănci ale ţări respective.

Şi uite că s-a putut. Depozitele bancare de peste 100.000 de euro vor fi taxate cu un minimum de 30% (umblă oarece zvonuri că s-ar putea şi mai mult, până în 40%). Plus alte măsuri, printre care închiderea celei de-a doua bănci ca mărime în Cipru, Laiki (P0pular Bank) asta însemnând din start aproape 6000 de locuri de muncă desfiinţate.

Cercul este vicios. Pe de o parte, nu se mai puteau repea la nesfârşit operaţiunile de salvare de până acum, adică nu se mai puteau pompa la nesfârşit, aproape fără condiţii prealabile, bani europeni în sisteme deficitare. De aici, atitudinea faţă de Cipru, ţară căreia i s-a impus principiul coparticipării la montajul financiar cu o sumă aproape egală cu dimensiunea ajutorului. Sigur, unii se pot întreba de ce atâta curaj în cazul Ciprului şi doar în acest caz? Oare pentru că nu este în categoria “too big to fail”, adică ţară (implicit sistem bancar) prea mare pentru a cădea fără a distruge structura zonei euro? Dar asta este deja o altă discuţie, poate cu alt prilej...

Deocamdată, să ne oprim asupra celei mai grave dimensiuni a acordului din dimineaţa aceasta: de azi s-a creat un precedent, statul poate decide, singur sau împreună cu oficialii europeni şi instituţiile financiare internaţionale, că are dreptul, deoarece este cu spatele la zid, să se aprovizioneze din economiile cetaţenilor, autohtoni sau străini.

Onaţionalizare în cel mai pur sens al cuvântului, chiar dacă este mascată de termeni politic interesanţi cum ar fi cei de participare la efortul naţional, contribuţie la fondul de solidaritate, etc.

De azi s-a mai creat un precedent: în societatea statului de drept, un stat membru UE poate decide, în consens cu toţi actorii mai sus-menţionaţi, că este posibil să opereze o discriminare socială între cei care nu au şi moguli, dacă aşa i-am putea numi pe deţinătorii de conturi de peste 100.000 de euro. S-a decis în Europa anului 2013 că sângele mogulilor trebuie să curgă, sigur metaforic, îmbogăţind instantaneu tezaurul statului. 

S-a mai creat un precedent: un stat membru UE poate decide, fiind cu spatele la zid din punct de vedere economic (şi nu sub ameninţarea unui război, în urma unei catastrofe naturale) să anuleze pe o perioadă oarecare una dintre valorile date ca sigure şi definitive ale pieţei unice din comunitatea europeană: libera circulaţie de capital, interzicând total tranzacţiile electronice, nereluate nici în acest moment.

În fine, ultima întrebare, cea mai dificilă şi cu consecinţele cele mai primejdioase: ce vor face mogulii cu restul de bani ce le-a rămas? 

Vor crede oare că totul s-a terminat, îşi vor face cruce că au rămas cu restul de bani şi vor continua să ţină banii în sistemul bancar cipriot, recte în cel european? Dacă se sperie rău de tot şi rezultatul va fi un transfer masiv de fonduri către alte bănci, pe alte continente? Dacă acelaşi lucru se va întâmpla şi cu micii depunători care, într-o primă fază, este de aşteptat să-şi ceară banii în cash, cât mai repede cu putinţă?

Sigur că, pe moment, criza extremă a fost evitată. Dar rămân neatinse bazele problemei căci, mare atenţie, ajutorul priveşte sistemul bancar din Cipru, iar acum şocul a zgâlţâit din temelii economia acesti părţi de insulă. Valul social de-abia acum s-ar putea să urmeze, iar opinia publică încă nu am văzut cum a reacţionat.

Soluţia impusă Ciprului era inevitabilă şi fără alternative posibile. Dar de ce s-a ajuns aici? Cine poartă răspunderea în Cipru şi la nivelul UE pentru un joc care era să se termine printr-o tragedie, a câta oară în ultimele luni? Dacă la aceasta se va căuta un răspuns imediat şi foarte ferm, poate atunci mai există o speranţă în construcţia europeană.