72 de ore în Bolivia

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

În a doua zi de Paşte, am plecat în Bolivia, alături de alţi patru colegi din comisia pentru drepturile omului a Parlamentului European. Ţara e foarte săracă şi, politic vorbind, paradoxală. Mă mărginesc să notez aici doar trei dintre lucrurile pe care le-am înţeles de la interlocutorii întâlniţi săptămâna trecută.

Cel mai bizar e regimul politic. Evo Morales, preşedinte ales de trei ori, nu ne-a putut primi, fiindcă a fost, de curând, operat la gât în Cuba şi medicii i-au interzis să vorbească. În schimb, am avut ocazia de a discuta cu apropiaţi de-ai lui: ministrul de externe şi şefii celor două camere ale legislativului. Am fost astfel bombardaţi cu versiunea boliviană a teoriei socialismului, în care alegerea actualului preşedinte e considerată ca început al unei democraţii „reale”, opuse celei „formale”, o distincţie folosită şi de regimurile comuniste din Est. Morales ar vrea să rămână la putere şi după 2019. Anul trecut a organizat un referendum pentru a schimba Constituţia, pe care tot el o adoptase în 2009, astfel încât să treacă peste limita formală de două mandate. A pierdut referendumul, dar aliaţii săi din Movimiento al Socialismo se gândesc fie să mai organizeze unul, fie să obţină de la Curtea Constituţională o decizie de anulare a celui anterior (fiindcă opoziţia ar fi minţit în campanie!), fie să-l împingă pe Morales să demisioneze cu câteva luni înainte de alegeri, astfel încât actualul mandat să nu fie considerat ca împlinit. Membrii opoziţiei sunt divizaţi. Cei cu care am stat de vorbă credeau – în majoritatea lor – că un al doilea referendum e prea riscant pentru şeful regimului. E posibil ca, la fel precum Hugo Chavez în trecut, discipolul său din La Paz să treacă, în chip grosolan, peste rigorile domniei legii. Mai ales că rămâne încă popular, dispunând, în plus, de o majoritate parlamentară de două treimi şi de o justiţie obedientă.

Politica adoptată din 2005 încoace este decisă exclusiv de căre şeful statului. Nu există oficial care să rateze citarea lui în aproape fiecare frază. Conceptele-cheie sunt „vivir bien” şi „Madre Terra”, prezentate în toate instanţele internaţionale ca o contribuţie boliviană la echilibrul cosmic... Ultima idee a lui Morales e sporirea suprafeţei pe care se cultivă coca. Argumentul pe care îl foloseşte este, înainte de toate, unul personal: întrucât el însuşi a fost „cocalero” – de fapt, sindicalist în acest domeniu – preşedintele zice că totul e în regulă. El susţine că întreaga cultură de coca va fi folosită în scop terapeutic, exclusiv în ţară, şi că dacă statul controlează acest sector agricol, nu se ajunge la producţie de droguri. Cert este că peste tot vezi oameni mestecând frunze de coca. Uniunea Europeană a protestat atunci când Morales a anunţat că de la 12 mii se va ajunge la 20 de mii de hectare cultivate, dar degeaba... Cam la fel stau lucrurile şi cu legalizarea muncii copiilor. Evo Morales a pornit tot de la experienţa sa: a trudit când era puşti şi afirmă că nimeni nu va putea schimba vreodată cultura locală. Aşa că a introdus în Constituţie un articol care instituie dreptul la muncă de la 10 ani. Am avut ocazia să discut cu membrii unei asociaţii a lucrătorilor copii şi adolescenţi. Erau îndoctrinaţi precum pionerii comunişti, repetând mecanic argumentele regimului. La 14-15 ani, unii avuseseră deja câte 5-6 joburi. Nu puteai ignora drama fiecăruia dintre ei. Dar era trist să constaţi că manipularea politică îi făcea să spună că ţara lor nu va ieşi niciodată din această condiţie.

Nu doar drepturile copiilor sunt călcate în picioare. Şi cele ale femeilor sunt nesocotite, Bolivia având o rată foarte ridicată a violenţei domestice. Asta contrastează cu procentul de femei alese în legislativ: peste 50%! De unde se vede că emanciparea politică nu traduce neapărat o stare socială. Rigiditatea legilor referitoare la avort – care e permis, în acest moment, doar în caz de viol – o vădeşte cel mai bine. Am avut ocazia de a inspecta şi două închisori, pentru a vedea cum anume sunt respectate drepturile celor trimişi după gratii, mulţi dintre ei stând ani de zile în detenţie provizorie. Una dintre puşcării se află în centrul Capitalei: se numeşte San Pedro şi e gestionată chiar de către deţinuţi. Poliţia stă doar la intrare. În interior, unii puşcăriaşi fac de mâncare, alţii spală rufe, asigură ordinea sau sunt vânzători. Doctrina care susţine acest experiment e simplă: asumarea unor roluri economice e cea mai bună reabilitare. Spaţiul penitenciar arată mai degrabă ca un cartier supra-aglomerat ocupat de oameni sărmani decât ca un loc de recluziune.

Regimul din La Paz se vrea progresist: definiţia statului ca unul „plurinaţional”, întrucât recunoaşte 36 de popoare şi de limbi oficiale, e departe de a descrie amestecul de cultură pre-modernă şi modernă care domină viaţa bolivienilor. Ne lămureşte cel mai bine un aspect politic. E adevărat că Evo Morales a adus stabilitate: în deceniul dinaintea alegerii lui, ţara avusese 10 preşedinţi. Acum, el vrea să se eternizeze la putere, folosind tocmai argumentul că, în lipsa lui, totul se va surpa. Asta nu e democraţie, nici formală, nici reală...

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite