NATO ar exista în Europa pentru „a-i ţine pe ruşi afară, pe americani înăuntru şi pe germani jos“. Aşa s-a exprimat odată mai în glumă, mai în serios primul secretar general al NATO, britanicul Lord Hastings Ismay. Dar această poziţie era una răspândită în primii ani ai Alianţei Nord-Atlantice: al Doilea Război Mondial, început de Germania, era abia cu câţiva ani în urmă, Uniunea Sovietică deţinea controlul asupra întregii jumătăţi estice a Europei, inclusiv partea estică a Germaniei, în timp ce americanii tocmai analizau dacă să lase Europa din nou pe cont propriu şi prin urmare şi mai expusă influenţei sovietice.

Germania nu a fost ţinută „jos“ prea multă vreme, cel puţin partea sa vestică: Republica Federală Germania a recâştigat atât de repede încrederea celorlalte ţări vestice, încât a fost admisă în 1955 în NATO. Simultan, RDG a intrat în Pactul de la Varşovia, dominat de URSS.

Războiul Rece, cu ale sale caracteristici dihotomice Est-Vest/URSS-SUA, a durat 40 de ani. Situaţia era încordată, dar stabilă. În contextul negocierilor de dezarmare purtate cu Uniunea Sovietică în 1988, preşedintele american Ronald Reagan a ţinut neapărat să precizeze că ar avea mereu în vedere interesele europenilor: „Pe primul loc este pentru mine menţinerea unui parteneriat puternic şi sănătos între America de Nord şi Europa. Nu vom jerti niciodată interesele acestui parteneriat pentru un tratat cu Uniunea Sovietică“.

Conflicte noi

În 1989/90, situaţia s-a schimbat radical. Comunismul s-a prăbuşit, la fel ca şi URSS. Puterile câştigătoare în al Doilea Război Mondial şi-au dat acordul pentru reunificarea Germaniei ca ţară membră a NATO. Marea schimbare petrecută în Europa a însemnat şi aderarea la NATO în anii următori a majorităţii ţărilor din fostul Pact de la Varşovia, printre care Polonia, România şi ţările baltice.

Între timp, situaţia seamănă din nou cu cea din perioada Războiului Rece. Rusia susţine că se simte ameninţată de extinderea estică a NATO şi se reînarmează. Ceea ce frânează extinderea şi pe mai departe a Alianţei Nord-Atlantice: ţări ca Georgia şi Ucraina nu îşi pot face mari speranţe că vor fi primite în NATO, care vrea să evite generarea de noi conflicte.

De altfel, NATO nu duce lipsă de conflicte. Începând cu anii 90, Alianţa se implică tot mai mult în regiuni de criză din afara graniţelor ei. Inclusiv Germania, prezentă în Balcani şi Afganistan, chiar dacă participarea Berlinului la astfel de misiuni a generat iniţial discuţii aprinse în Republica Federală, din cauza istoriei naţional-socialiste.

O singură dată în istoria de 70 de ani a NATO a fost invocat articolul prin care toate ţările sunt chemate să asigure apărarea colectivă a unei ţări membre: s-a întâmplat după atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 din SUA. Au urmat însă discuţii aprinse pe marginea consecinţelor acestor acţiuni, aceste tensiuni divizând NATO pentru mai mulţi ani.

Totul s-a schimbat după apariţia lui Trump

NATO se află din nou sub presiune de la preluarea mandatului de preşedinte al SUA de către Donald Trump, în urmă cu doi ani. Trump a pus de mai multe ori sub semnul întrebării sensul NATO şi al obligaţiei de apărare colectivă. În 2018, el s-a întrebat de ce ar trebui SUA să apere un stat membru mic precum Muntenegru şi să rişte astfel să declanşeze al treilea război mondial. Trump a mai ameninţat că protecţia Americii va fi primită doar de ţările care plătesc suficient. Trump îi reproşează mai mareu Germaniei că alocă prea puţin din bugetul ei pentru Apărare. La ultimul summit NATO din 2018, Trump a fost ceva mai moderat în exprimare, dar a rămas la teza sa conform căreia SUA ar fi folosite de celelalte state membre ale Alianţei. „Plătim mult prea mult la bugetul NATO. NATO este foarte importantă, dar NATO ajută mai mult Europa decât ne ajută pe noi.“

Cancelara germană Angela Merkel a răspuns la acelaşi summit că Germania ar fi foarte recunoscătoare NATO. „Dar Germania face la rândul ei foarte mult pentru NATO. Suntem al doilea mare furnizor de trupe. Punem în slujba NATO cea mai mare parte a capacităţilor noastre militare. Şi suntem şi în ziua de azi foarte puternic implicaţi în Afganistan, lucru prin care reprezentăm şi interesele Statelor Unite ale Americii.“

Alianţa „nu este bătută în piatră“

Obiectivul oficial al NATO, după un summit din 2014, este ca fiecare ţară membră să aloce Apărării până în 2024 în jur de 2% din PIB. SUA au alocat în 2018 3,39% din PIB pentru armată. Doar puţine state europene au atins în 2018 nivelul de două procente. Germania s-a aflat doar la 1,23%. Nici în noul buget german nu se apropie măcar de 2% cheltuielile destinate Apărării. Merkel a promis 1,5% până în 2024, dar Trump cere „minim“ 2%. Social-democraţii germani, parte în marea coaliţie de la Berlin, frânează în mod special cheltuielile militare ale ţării. Purtătorul de cuvânt al SPD în probleme de politică externă, Nils Schmid, a avertizat pentru DW că acest prag de 2% nu trebuie să devină un fel de „fetiş“. „Decisivă ar fi mai degrabă extinderea capacităţilor militare ale Germaniei, lucru pe care îl facem.“ Disputa continuă.

Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a avertizat la rândul său recent: „Nu este scris în piatră că legătura transatlantică va dăinui veşnic“. A fost o frază destinată mai ales impulsionării Berlinului. Stoltenberg îşi face speranţe privind în urmă în trecutul Alianţei: „În istoria NATO am avut numeroase diferenţe de opinie şi le-am depăşit mereu. La final, suntem cu toţii de acord că America de Nord şi Europa sunt mai în siguranţă împreună“.

Christoph Hasselbach - Deutsche Welle