48 de ore la Buenos Aires

Zilele trecute, am vizitat Argentina, ca membru al comisiei de politică externă (AFET) a Parlamentului European. „De ce?”, se vor întreba, pe bună dreptate, cititorii. Ce vrea UE de la Buenos Aires? Ce caută un deputat european acolo?

Trebuie spus, mai întâi de orice, că e prima dată când comisia AFET merge în ţara sud-americană. Contextul politic o impunea. Argentina tocmai a ieşit din 15 ani de peronism, sub preşedinţia lui Nestor Kirchner şi, apoi, a soţiei acestuia, Cristina Fernandez. În fruntea statului a fost ales, la finele lui 2015, un liberal, Mauricio Macri, susţinut de o coaliţie – Cambiemos – formată în jurul partidului său, Propuesta Republicana. Noul preşedinte e fostul primar al Capitalei, foarte cunoscut, de asemenea, ca patron al echipei de fotbal Boca Juniors. Alegerea sa a fost o surpriză, care a fost posibilă fiindcă adversarii cu care s-a confruntat au fost divizaţi, în Frente para la Victoria şi Unidos por una Nueva Alternativa.

Spre deosebire de peronişti, Macri vrea să colaboreze cu Statele Unite şi cu Europa, nu cu Venezuela, Ecuador şi Bolivia, care ajunseseră cei mai însemnaţi parteneri ai ţării în ultimii ani. Schimbarea busolei în politica externă e evidentă. Am ajuns la Buenos Aires la o săptămână după vizita lui Barack Obama, care fusese precedat de preşedintele François Hollande şi de premierul Matteo Renzi, ca şi de Federica Mogherini, şefa diplomaţiei europene. Am avut şi noi întâlniri la cel mai înalt nivel: cu preşedintele şi vicepreşedinta Gabriela Michetti, cu trei dintre miniştri – finanţe, industrie şi securitate –, cu preşedintele camerei inferioare, cu mai mulţi deputaţi şi senatori influenţi, ca şi cu membrii EuroCamerei de comerţ, condusă de fostul premier austriac Viktor Klima. Toţi interlocutorii au insistat asupra momentului în care ne aflăm: Argentina trăieşte o tranziţie, au zis ei. Iată de ce în discursurile lor apar, aproape inevitabil, termeni precum „normalizare” sau „revenire la democraţie”.

Tema cea mai importantă de discuţie a vizat negocierea unui Acord de Asociere între Uniune şi Mercosur (Mercado Comun del Sur). Argentina era reticentă în urmă cu câţiva ani, atunci când Brazilia se arăta foarte interesată de o asemenea înţelegere. În acest moment, poziţiile s-au inversat, din pricina crizei politice majore provocate de cuplul Rouseff-Lula. La Buenos Aires, am înţeles, de altfel, foarte multe despre situaţia din Brazilia, în context regional. În ceea ce priveşte acordul cu Mercosur, Federica Mogherini a anunţat că, la începutul lunii aprilie, cu ocazia vizitei ministrului uruguyan de externe la Bruxelles, cele două părţi vor face schimbul de oferte, care e debutul negocierii. De ce Uruguay? Pentru că această ţară deţine preşedinţia Mercosur. În numele grupului PPE, am susţinut ideea unei negocieri rapide.

Vizita AFET s-a desfăşurat într-un moment important pentru revenirea Argentinei pe piaţa financiară mondială. Într-adevăr, atunci când eram acolo, Senatul a aprobat înţelegerea făcută de guvern cu creditorii internaţionali pe 1 martie. E vorba despre reglarea unui diferend vechi: după ce ţara intrase în încetare de plăţi în 2001, Nestor Kirchner a negociat o ştergere a datoriei, parţial reuşită. Unii dintre creditori, aşa-numiţii „vulture funds”, au refuzat o înţelegere, dând în judecată statul argentinian. În 2012, Curtea supremă a SUA a decis în favoarea creditorilor, dar Cristina Fernandez a refuzat să pună în aplicare decizia, zicând că ea nu vrea să aibă de-a face cu „terorişti financiari”. Urmarea a fost că Argentina a intrat în „selective default”, începând din iulie 2014. Mauricio Macri şi guvernul său, care are în componenţă mai mulţi ex-CEO din companii importante, au schimbat atitudinea faţă de creditori, reuşind să negocieze o rambursare de 4,6 miliarde de dolari pentru „vulture funds”. Mai sunt şi alte datorii de plătit, dar ce este important e că, după decizia parlamentarilor de la Buenos Aires, se deschide posibilitatea revenirii Argentinei pe pieţele de capital. Citibank şi Goldman Sachs au fost deja tocmite pentru a plasa garanţii de stat argentiniene. Ţara are nevoie de evaluări bune din partea agenţiilor de rating.

Economia îşi va reveni. Nici nu e prea greu, după ce în ultimul deceniu, inflaţia cumulată a fost de 700%. Guvernul lui Macri a renunţat la limitarea schimburilor valutare şi la multe taxe aberante, mai ales legate de exporturi. Una dintre provocări – inclusiv pentru acordul comercial cu Europa – este legată de vânzarea produselor agricole. Argentina produce hrană pentru 400 de milioane de oameni, dar nu are decât 40 de milioane de locuitori. România e direct interesată de efectele unui Acord UE-Mercosur, dacă vrea să rămână un producător agricol însemnat.

P.S. Pentru cei interesaţi de sisteme de vot, notez aici că Argentina a introdus, din 2013, votul de la 16 ani. Nu e obligatoriu, cum e pentru cei care au împlinit 18 ani. Şi regula electorală e una aparte: pentru a deveni preşedinte, ai nevoie de 45% sau chiar de 40 de procente, în caz că următorul clasat e la minimum 10%  în spate; dacă această condiţie nu e întrunită, se organizează un al doilea tur de scrutin, cu primii doi clasaţi.