2020: marea bătălie pentru controlul conductelor şi grija de Europa
0
Gata, jucătorii şi-au scos mănuşile şi s-au dezbrăcat de principii. Nu-i foarte frumos, numai că interesele sunt atât de mari încât nu mai e timp pentru obişnuitele operaţiuni de cosmetizare politică a bătăliilor care se purtau până acum pe dedesubt de masă, cu şuturi chiar dureroase date adversarilor.
Timp în care toată lumea, pentru publicul spectator, continua să zâmbească şi să ţină gargara nesfârşită despre democraţie, ordine internaţională bazată pe echitate, respectarea legislaţiilor internaţionale etc. etc. Nu mai e timp pentru delicateţuri şi dulcegării diplomatice. Actorii relevanţi pentru raţionamente strategice se îmbulzesc acum pe felie şi se ameninţă pe faţă, să-şi arate câţi muşchi au disponibili şi de câte arme dispun fiecare. Vor să se poziţioneze cât mai favorabil în războiul economic, singura confruntare care contează pentru asigurarea dobândirii statutului de mare supravieţuitor în 2020.
Vorbe mari? Să vedem.
Primul mare proiect în jurul căruia are loc acum o încleştare cu o semnificaţie care merge cu mult dincolo de interesele directe enunţate pe faţă (chiar dacă enorme) ale actorilor implicaţi, este şi va rămâne Nord Stream 2. Finalizat în proporţie de 80%, obţinuse şi aprobarea finală a Danemarcei de a pune conductele în zona sa economică exclusivă când americanii au decis să anunţe că toate companiile implicate în proiect au 30 de zile să-l părăsească, altfel intră sub un regim de sancţiuni decise de Congresul SUA şi semnate de preşedintele Trump. Sancţiuni care vor lovi şi în cei care se asociază cu construcţia cu construcţia proiectului TurkStream.
În ce priveşte Nord Stream 2 (din care mai lipsesc doar 160 km de conducte), americanii explică, în clar, toate intenţiile şi motivele deciziile luate de Administraţie într-un document pe care vă invit să-l citiţi. Este un exemplu de neobişnuită sinceritate în explicarea unui casus belli economic. Îl puteţi descărca aici şi veţi înţelege exact natura problemelor. Principalul argument este că „Nord Stream 2 reprezintă un mijloc folosit de Rusia pentru a sprijini agresiunea sa continuă în raport cu Ucraina. Rusia vrea să împiedice o integrare mai puternică a acestei ţări cu Europa şi SUA. Nord Stream 2 va permite Rusiei să ocolească Ucraina pentru tranzitul gazelor către Europa, ceea ce ar lipsi Ucraina de venituri substanţiale de tranzit şi va creşte gradul său de vulnerabilitate faţă de agresiunea rusească. Nord Stream 2 va ajuta şi la menţinerea dependenţei semnificative a Europei faţă de gazul rusesc, ceea ce crează vulnerabilităţi politice şi economice pentru partenerii şi aliaţii europeni. Din această cauză, guvernul SUA şi o mulţime de ţări europene se opune Nord Stream2. Guvernul SUA sprijină diversificarea aprovizionării energetice deoarece astfel se diminuează rolul geopoliticii pe pieţele de energie, se reduc preţurile la consumatori şi creşte securitatea energetică a unei ţări. Spre exemplu, s-a estimat la o valoare de 8 miliarde $ economia ce-ar fi făcută de consumatorii europeni folosind gaz lichefiat din SUA şi negociind preţuri mai scăzute cu distribuitorii existenţi“.
Nespus de clar.
Despre asta e vorba şi aici este cheia viitoarei bătălii din 2020 privind Europa. Reuşesc oare ruşii, cum au promis, să-şi aducă din Extremul Orient propria navă specializată în punerea de conducte submarine pentru termina lucrările anul viitor? Poate, dar disputa politică este deja amorsată şi adânceşte falia în relaţia euroatlantică. Angela Merkel declară în faţa Parlamentului că se opune ferm unor asemenea „sancţiuni extrateritoriale“. Ruşii s-au înfuriat şi ei, purtătorul de cuvând al lui Putin acuzând faptul că SUA folosesc sancţiunile „pentru a menţine o dominaţie artificială asupra Europei“.
Dar, politic, începând de azi, din momentul în care este semnat noul acord mediat de europeni Rusia-Ucraina privind tranzitului gazului înspre Europa (acord pe 5 ani în exact aceleşi condiţii ca în trecut cu posibilă prelungire de un an, plus respectarea de către Moscova a deciziilor unui tribunal internaţional care au obligat-o la plata unei sume datorate Kievului), este clar că nu mai este valabilă motivaţia invocată în documentul american privind protecţia intereselor ucrainiene. Ce va urma, vom vedea.
Nu cred că va trebui să aşteptăm mult deoarece apar şi alţi competitori care vor să facă bine Europei şi să-i ofere proiecte de conduce care să–i diversifice sursele de aprovizionare. Totul cu preţul care se întrevede acum adică al inflamării conflictului de interese existent, tot pe tema gazelor, se poate transforma oricând într-o ciocnire militară care să implice cel puţin patru state membre NATO: Grecia, Italia, Turcia şi Cipru. Interesele sunt enorme.
Miza o constituie depozitele enorme de hidrocarburi din Mediterana de est şi conturul exact al zonelor economice exclusive ale fiecăreia dintre ţările riverane. Pentru a simplifica descriere, Turcia a firmă acum că exploatarea zonelor din sudul Ciprului ţin de suveranitatea naţională a Republicii turce a Ciprului de Nord. Asta în condiţiile în care nu recunoscuse valabilitatea acordurilor precedente încheiate de Republica Cipru cu alte ţări (mai ales Italia) în ce priveşte exploatările petroliere în zonele pe care le consideră de competenţa sa. Deja, anul trecut, preşedintele Erdogan a prevenit Republica Cipru şi diverse companii de exploatare petrolieră (printre care şi ENI) că violarea intereselor turceşti „va avea consecinţe grave“. În februarie anul trecut, unităţi militare turceşti au blocat nava de explorare Saipem care opera pentru ENI, pentru ca, aproape imediat, o navă a gărzii de coastă a Tureciei a abordat o navă militară grecească de mici dimensiuni în Marea Egee. Iar Italia a trimis atunci o navă militară în zonă.
La Naţiunile Unite, Grecia, „gata să-şi apere drepturile până la capăt şi cu orice mijloc“, a cerut Naţiunilor Unite să condamne acordul maritim şi militar între Turcia şi Libia, cel în termenii căruia este permis Ankarei să revendice drepturi în zona mediteraneană unde se pare că se află cele mai mari rezerve de hidrocarburi. Şi, la nevoie, să trimită în zonă o misiune militară permanentă care, priviţi harta, să poată bloca întreg accesul în Mediterana de est.
Justificare suficientă pentru a motiva interesul Turciei în relaţia cu Libia. Dar de ce intră în discuţie interesele strategice ale Europei? Pentru că s-ar putea să vedem începutul unei contradicţii care, în 2020, să nu fie deloc uşor de rezolvat. Iată cauza:
Este vorba despre proiectul EastMed care va fi oficializat, semnat şi parafat pe 2 ianuarie 2020, la Atena, de preşedintele Greciei Nicos Anastasiades şi primul ministru al Israelului Benjamin Netanyahu. Va fi un gazoduct de 2000 km lungime (1600 km submarin) şi care va transporta anual între 9-13 miliarde metri cubi din rezervele offshore ale bazinului levantin din largul Israelului şi Ciprului către Grecia, Italia şi câteva ţări din Europa de sud est folosind reţelele de conducte Poseidon şi ICB. În aceste condiţii, proiectul este deja profund contradictoriu cu interesele Turciei şi va ridica un potenţial conflict de interese între ţările sud-est europene privind fidelizarea viitoare faţă de TurkStream şi, inevitabil, faţă de interesele Federaţiei Ruse în Balcani.
Deocamdată, suntem încă la stadiul de anunţuri belicoase, cum este cel făcut de Stelios Petsas, purtătorul de cuvânt al guvernului grec care spunea că „este foarte important ca ţările din această zonă să-şi arate muşchii în faţa provocărilor Turciei“. Dar, în această logică, trebuie să vedem în adevărata lumină conflictul din Libia şi implicarea statelor din Maghreb. Nu uitaţi că între Turcia şi Egipt există tensiuni reale privind zona maritimă Zoh unde se află rezerve foarte importante de gaze. Ankara nu recunoaşte acordurile semnate în 2003 între Egipt şi Republica Cipru prin care guvernul de la Cairo primeşte suveranitatea exclusivă asupra apelor frontaliere între Egipt şi Cipru. În temeiul acestui acord, Egiptul a transmis Ankarei (februarie 2018) că nu va accepta pretenţiile turceşti faţă de rezervele existente la Zohr.
Realizaţi acum câţi sunt gata tă lumea să se bată pentru a face un bine Europei? Avem şi noi un proverb în care se specifică riscurile asociate cu facerea de bine. D-apoi cea în condiţii de presiuni diplomatice între aliaţi şi prieteni.
Se încarcă comentariile...
