2019 a început!

Uniunea Europeana FOTO Getty Images

Mandatul de preşedinte al Consiliului Uniunii Europene (a se distinge de Preşedinţia Consiliului European) este misiune dificilă pentru oricare stat membru - mare sau mic, cu vechime mare sau mică în Club. Prin vizibilitatea pe care o conferă ipostaza şi,= mai ales prin funcţia obligatorie de „broker onest” (honest broker), sunt puse la încercare capabilităţi instituţionale şi diplomatice cum în puţine alte situaţii.

Această misiune se întinde pe durata a şase luni, analogii cu administrarea unui eveniment internaţional de câteva zile sau a unei competiţii sportive internaţionale, fie ea de câteva săptămâni (o olimpiadă de pildă), fiind nepotrivite. Mandatul de preşedinte al Consiliului implică cunoaştere adecvată a dosarelor Uniunii, dialoguri bilaterale şi multilaterale continue, intense; reclamă abilitate în a ajunge la compromisuri, uneori sub constrângeri foarte mari. Sunt dificil de gestionat aceste mandate în vremuri relative bune, darămite când o suită de crize generează încordare economică, socială, politică în statele membre.

Europarlamentar fiind, am aflat de la colegi cehi că, pentru a gestiona cât mai bine preşedinţia, autorităţile de la Praga „importaseră” temporar resurse de competenţă, experţi cehi care lucrau în organisme internaţionale, în alte organizaţii. O ţară trebuie să ţină cont de priorităţile Uniunii, având spaţiu de manevră pentru a urmări şi dezideratele proprii. Acest spaţiu de mişcare depinde de mărimea şi influenţa, din toate punctele de vedere, ale statului. Există diferenţe enorme între capacităţile unor state mari (Germania, Franţa, de pildă) şi resursele unor state mici, unele abia intrate în UE – chiar dacă, cum se spune la noi, unele persoane pot în mod individual sfinţi locul.

Mandatul României va fi un test de maturitate deosebit de sever pentru instituţiile sale, pentru capacitatea acestora de a se mobiliza şi de a mobiliza resurse.

Importanţa mandatului românesc, ce începe în 2019, este conturată de dosare ce domină şi vor domina agenda publică în Uniune, în statele membre; mă refer la Brexit (cu ieşirea efectivă a UK din Uniune anticipată să aibă loc în 2019), dialogul privind viitorul Uniunii, reforme în zona euro, negocierea cadrului financiar multianual pentru perioada 2021-2027, activităţi de consolidare a cooperării în domenii ce privesc securitatea externă şi internă, imigraţia, relaţia cu Rusia, relaţia cu Turcia, viitorul cadrului commercial multilateral etc.

Solicitant fiind un mandat într-o perioadă normală, cu atât mai dificil devine în vremuri complicate, de criză. Mandatul României va fi un test de maturitate deosebit de sever pentru instituţiile sale, pentru capacitatea acestora de a se mobiliza şi de a mobiliza resurse. România nu face parte încă din spaţiul Schengen, este supusă Mecanismului de Verificare şi Cooperare (MCV) – alături de Bulgaria. Ar fi o notă foarte rea ca la data intrării în Mandat să nu fi reuşit măcar să iasă de sub incidenţa MCV. Şi ar fi o notă tot rea să fie în procedura de deficit excesiv – dacă am avea un derapaj bugetar major. Acestea sunt observaţii ce arată că Mandatul trebuie să aibă antecedente de mobilizare şi performanţă instituţională înainte de preluarea sa.

Comentariul de mai sus invită şi o altă perspectivă de judecare a Mandatului. Să ne imaginăm că România nu ar fi fost în calendarul succesiunilor la Preşedinţia Uniunii în anii proximi? Cum ar trebui să fie conduita autorităţilor publice în perioadă ce vine? Am în vedere, între altele:

Pericole de securitate internă şi externă, care au ajuns în prim plan pe agendele publice în UE. Atacuri teroriste, atacuri informatice, imigraţia, crize în vecinătăţile Uniunii etc. creează teamă şi surexcitează populaţia. Găsim aici o explicaţie pentru „întoarcerea spre interior” (inward looking) a societăţii, care are reflex în sporirea unor prerogative naţionale, în măsuri de protecţie. Se poate vorbi de o schimbare de atitudine a cetăţenilor, dintre care mulţi privilegiază protecţia/siguranţa în dauna „deschiderii” societăţii (vezi şi analiza mea „The New Protectionism”’, World Commerce Review, Spring 2017 şi pe blogul BNR); proliferând ameninţări de tot felul, mulţi oameni preţuiesc mai mult siguranţa decât libertatea neîngrădită – un sindrom al economiei de război (Kriegswirtschaft) în timp de pace – oricât de paradoxal poate suna formularea.

Coeziunea socială devine o problemă în nu puţine state membre; austeritatea extremă din unele ţări, şomajul foarte înalt în „periferia” zonei euro (peste 40% din tineri), sisteme de asigurări sociale tot mai tensionate pe fondul unei creşteri economice anemice şi al evoluţiei demografice, explică ascensiunea unor formaţiuni politice ce ies din aria marginală şi capătă greutate în viaţa politică. Chiar dacă formaţiuni eurosceptice, sau structural populiste nu au ajuns la guvernare în Germania, Franţa, Italia, Spania etc. este vizibilă o schimbare de discurs public în Uniune; a pleda pentru integrare adâncă este tot mai dificil, nu aduce susţinere solidă, iar valori liberale tradiţionale sunt sub asalt, fie ele dominante în continuare.

De notat că Statementul reuniunii la nivel înalt a Consiliului European de la Roma din martie a.c, a avut două cuvinte cheie pentru a reliefa temele ce definesc agenda publică comună: securitate şi locuri de muncă (jobs). Fiindcă, dacă oamenilor nu li se asigură siguranţă, un mediu de viaţă cât de cât normal şi, totodată, dacă ei nu pot avea resurse pentru a trăi decent, mersul societăţii se poate împotmoli tot mai mult. Câştig de cauză ar avea cei care contestă Uniunea, care pledează pentru autoritarism în viaţa publică. Şi cum „contractele sociale” sunt între cetăţeni şi statele naţionale – nu între cetăţeni şi instituţii europene – va fi greu de stopat mersul către irelevanţă al UE. Aici rezidă marele pericol în condiţiile în care dezbaterea privind viitorul UE încearcă să readucă încredere între cetăţeni şi elitele politice.

Dacă avem în vedere cu ce se confruntă Uniunea, provocări specifice pentru România, nu este o exagerare să spunem că mandatul din 2019 a început. România trebuie să fie activă în dezbaterea privind viitorul UE, să aibă o viziune articulată în această privinţă, chiar dacă alonja ei în angrenajul instituţional de facto al Uniunii este limitată. Pornind de la nevoile comune ale UE, România trebuie să urmărească, în parteneriat cu alte state din Europa Centrală şi de Răsărit, ca funcţionarea Pieţei Unice să fie echitabilă, ca politica de dezvoltare (bugetul UE) să nu amputeze drastic fondurile structurale şi de coeziune, ca evaziunea fiscală şi evitarea plăţii taxelor şi impozitelor (tax avoidance) să fie diminuate, ca un eventual buget a zonei euro să nu extragă resurse din bugetul UE etc. Am făcut parte din grupul la nivel înalt (HLGOR) condus de Mario Monti, care a elaborat raportul privind reforma finanţării bugetului UE, iar acest raport evocă o „capacitate fiscală” proprie a zonei euro. 

Bine pentru România şi Uniune ar fi ca divorţul de UK să fie „de catifea’’; am în vedere aici nu numai cei cca. 150.000 cetăţeni români care lucrează în UK, dar şi ce înseamnă economia Regatului Unit, capacitatea sa militară şi tehnologică, contribuţia pe care o aduce la securitatea Europei.

Este important ca România să facă faţă cu brio acestei misiuni.

Nu putem aştepta 2019 pentru a da voce dorinţei de a participa la activităţi de cooperare consolidată (enhanced cooperation). Ne place sau nu, este probabil ca geometria variabilă din UE să se accentueze. Dacă vrem să avem o prezenţă notabilă în metabolismul UE, se cuvine să participăm la activităţi de cooperare consolidată unde dictează interese naţionale şi colective. De exemplu: protecţia frontierelor, combaterea terorismului (intelligence), capacitate militară (ce poate completa vectori militari ai NATO) etc. Dar pentru a fi credibili în intenţia de colaborare, trebuie să avem instituţii mai solide, să existe capacitatea de a mobiliza resurse. Declaraţiile de intenţie nu valorează mare lucru dacă nu sunt acompaniate de resurse efective. Este îndeajuns să privim resursele bugetului public (fiindcă de resurse publice vorbim în primul rând) pentru a vedea ce provocare există. Cu cca. 26% din PIB venituri fiscale în 2016, România este codaşă în UE; alocăm foarte puţin pentru educaţie şi sănătate, remunerarea în sectorul medical încurajează exod de capital uman, lucrări de infrastructură sunt subfinanţate şi realizate de mântuială etc. Cu un asemenea bilanţ, este greu să fii interlocutor valabil când se iniţiază colaborări dorite nu vremelnice şi care reclamă resurse de la toate statele membre. Or fi componente ale armatei române galonate pe diverse câmpuri de conflict, dar cerinţele sunt mai ample când examinăm capacitatea unei societăţi de a face faţă la provocări mari şi de durată.

Mandatul de Preşedinte al Consiliului în prima jumătate a lui 2019 se cuvine, deci, să fie judecat dintr-o perspectivă mai largă. Este important ca România să facă faţă cu brio acestei misiuni. Aspecte de logistică, de pricepere a oficialilor români ce vor avea de prezidat numeroase şedinţe au, desigur, un rol ce poate face diferenţa între o prestaţie onorabilă şi una modestă (ca să folosesc un eufemism). Dar pentru cetăţenii români, mai mult contează cum politica publică internă va reuşi să răspundă la provocările cu care ne confruntăm – unele comune pentru Uniune, altele derivate din slăbiciuni instituţionale, ale economiei/societăţii noastre.

PS. Ar fi bine să avem un „negociator şef” din partea României pentru cadrul financiar multi-anual 2021-2027 (care ar acoperi şi perioada Mandatului).