13 noiembrie 2016: Bulgaria şi Republica Moldova - noi mutări pe tabla de şah a geopoliticii europene?

Lumea întreagă încă se mai află sub influenţa rezultatului alegerilor din Statele Unite ale Americii. De aceea, multora le este dificil să se pronunţe asupra unor evenimente anunţate deja, deoarece calculele hârtiei, după cum s-a văzut, oricând pot fi doborâte.

Republica Moldova, între Europa şi Rusia

Republica Moldova şi Bulgaria sunt două state din Europa. Republica Moldova este o republică ex-sovietică, aceasta cuprinzând parţial Moldova istorică dintre Prut şi Nistru, excepţie făcând nordul şi sudul (nordul Bucovinei şi sudul Basarabiei, deţinute de Ucraina), la care se adaugă o fâşie de peste Nistru (Transnistria, azi o enclavă cu tendinţe secesioniste), pe al cărei teritoriu se află fosta armată sovietică numită „Armata a XIV-a”. Republica Moldova este legată prin istoria ei de România, însă evoluţiile istorice şi geopolitice care au început în ultimul sfert al veacului al XVIII-lea, continuând până la jumătatea secolului XX, şi-au pus amprenta asupra destinului acestui stat. Bucovina a fost anexată de habsburgi în 1775, reunindu-se cu România în 1918. În 1940, Nordul Bucovinei a fost cedat prin ultimatum URSS. Moldova dintre Prut şi Nistru (fără Bucovina) a fost luată de Rusia ţaristă în 1812, la capătul unui război câştigat în faţa Imperiului Otoman. În 1856, la Congresul de Pace de la Paris, sudul Basarabiei (azi în Ucraina) a fost cedat Moldovei, aflată sub suzeranitate otomană. În 1878, după Congresul de la Berlin, Rusia, victorioasă, şi-a permis să recupereze sudul Basarabiei, recăpătând accesul geopolitic la Dunăre, dând României la schimb Dobrogea, adică „România dintre Dunăre şi Mare”, care a intrat oficial în graniţele statului român la 14 noiembrie 1878. Unită cu România în 1918, Basarabia (inclusiv partea de sud) a fost cedată prin ultimatum în 1940 către URSS.

România a intrat alături de Germania în război, cu un obiectiv propagandistic de redobândire a Bucovinei de Nord şi a Basarabiei ce s-a dovedit greu de îndeplinit, pe de o parte din cauza problemelor existente în Armata Română, iar pe de altă parte din cauza înfrângerii de la Stalingrad, urmate de o contraofensivă sovietică, aceasta obligând forţele politice opuse guvernului Antonescu de a recurge la demiterea acestuia în ziua de 23 august 1944, la acea dată, trupele române fiind deja împinse peste Prut. De menţionat este faptul că după trecerea Prutului, Ion Antonescu a primit de la Hitler dreptul de a ocupa această porţiune, numită Transnistria, pe care a plasat-o sub comanda unui guvernator. Conferinţa de Pace din 1947 a recunoscut situaţia politică de la 1 ianuarie 1941, adică Basarabia şi Bucovina de Nord ocupate de sovietici. Am spus că era un obiectiv propagandistic pentru că un document deosebit de important, o hartă întocmită de către Rosenberg, ideologul lui Hitler şi locţiitor (gauleiter) pentru „teritoriile ocupate din Răsărit”, publicată de „Pravda” în 1990, demonstrează adevăratele planuri ale lui Hitler. Acesta dorea să reducă Rusia la nucleul istoric medieval cu Moscova în centrul acestui teritoriu, în timp ce Basarabia, Bucovina de Nord şi Transnistria urmau a fi organizate într-o zonă liberă de dezvoltare între protectoratele naziste din Belarus şi Ucraina.  Aşadar, indiferent dacă Antonescu ştia sau nu ştia de ceea ce se pregătea în laboratoarele geopoliticii naziste, îmi asum faptul că propaganda regimului era cumva deasupra realităţii. Adică Germania nu şi-ar fi susţinut consimţământul pe care Antonescu susţinea că l-ar fi avut de la Hitler. Despre pretenţia declarată public de Antonescu asupra Nord-Vestului Transilvaniei cedat în august 1944 Ungariei, aceea că îi va cere anularea Diktatului de la Viena, nu putem spune decât că era tot o parte a propagandei regimului Antonescu.

După proclamarea independenţei faţă de URSS, actuala Republică Moldova a rămas cu acea configuraţie teritorială problematică pe care a imaginat-o Stalin. Acesta a păstrat Transnistria în cadrul RSS Moldoveneşti, în spiritul de enclavizare a republicilor unionale,  enclavizare menită să contracareze aşa-zisele „divorţuri politice” paşnice.          

În anii 90, Transnistria şi-a obţinut, în urma unui război civil statutul de republică separatistă, pro-rusă care încă se mai află în graniţele Republicii Moldova, dar Chişinăul nu mai are niciun control politic efectiv în enclavă. Această problemă atârnă foarte greu în evaluarea geopolitică a parcursului european pe care Chişinăul l-a proclamat după ce Republica Moldova a înlocuit guvernarea pro-rusă cu una orientată spre Occident şi spre România.

Igor Dodon şi Maia Sandu

Acum, Chişinăul este în faţa aceleiaşi dileme. Fie îl alege pe Igor Dodon, socialist şi creditat ca pro-rus, fie o alege pe Maia Sandu, care se intitulează pro-europeană. Până la momentul alegerilor din SUA, Maia Sandu credea că eventuala alegere a doamnei Hillary Clinton va fi pentru ea un atu geopolitic. Acum, alegerea lui Donald Trump va spulbera orice iniţiative pro-europene, pentru că Statele Unite nu mai sunt, conform noii linii enunţate de către Trump, dispuse să susţină schimbări ale status-quo-ului, adică extinderi ale UE, modificări de frontiere care ar deranja Federaţia Rusă. Alegerea lui Trump îi dă aripi lui Igor Dodon.

Personal, cred că retorica pro-europeană a Maiei Sandu este o propagandă elegantă. Nici experienţa politică, nici formaţia profesională nu o indică drept omul care să elimine corupţia din Republica Moldova, să rezolve problema transnistreană, elemente cheie ale unui posibil accept din partea Uniunii Europene. Uniunea Europeană a plasat Republica Moldova în politica sa de vecinătate, iar de extindere nici nu se mai pune problema, inclusiv la nivel declarativ. Oricât de mult ajutor ar primi Republica Moldova de la România, nu va fi suficient pentru ca Maia Sandu, în eventualitatea câştigării alegerilor, să aibă o guvernare credibilă.

Sunt convinsă de faptul că Igor Dodon, în ciuda criticilor virulente care i se aduc, va câştiga alegerile. Îl favorizează „mersul astrelor” în actualele circumstanţe geopolitice. Vladimir Putin este bucuros că la Washington va lucra cu Donald Trump, din ianuarie 2017, fapt ce va menţine Republica Moldova în spaţiul geopolitic ex-sovietic. Ştiu că mă vor ataca pro-unioniştii, dar să stăm strâmb şi să judecăm drept, Federaţia Rusă în 2016 nu este Rusia din 1916-1918, adică de acum aproape un secol când trecea prin focurile revoluţiei. Federaţia Rusă este un actor geopolitic dur care va avea un partener la fel de dur, dar dispus la negocieri în persoana Statelor Unite conduse de către Donald Trump.

Bulgaria, „o Rusie în miniatură”

Bulgaria este un stat european în care amprenta geopolitică a Rusiei a fost una foarte importantă.

În 1878, la Tratatul de la Berlin, Bulgaria a devenit, prin voinţa impusă a Rusiei, Principat autonom, cuprinzând teritoriul dintre Dunăre şi Balcani, în timp ce partea de la Balcani la frontiera greacă se numea Rumelia Orientală şi era sub suzeranitate otomană.

În 1885, principele Aleksandr Battenberg, filo-rus convins, a reuşit unirea Bulgariei cu Rumelia. Era momentul în care s-a speculat chiar crearea unei uniuni personale cu România independentă condusă de Regele Carol I.

În 1908, în momentul în care Austro-Ungaria a anexat Bosnia-Hertzegovina (în 1878 a obţinut protectoratul asupra acestei provincii fără ca otomanii să piardă suzeranitatea asupra ei), promisă de Rusia încă de la Reichstadt în 1876, Bugaria şi-a proclamat independenţa.

Bulgaria a pendulat cu abilitate între Rusia şi Austro-Ungaria, Rusia dorind să aibă un aliat care să o ajute în ţinta ei, controlul Bosforului şi Dardanelelor.

Bulgaria, Grecia, Serbia au dorit să tranşeze problema Macedoniei în dauna Imperiului Otoman, reuşind parţial, după un război (primul război balcanic), după care şi-a atacat foştii aliaţi (al doilea război balcanic). În 1913, România a intervenit după ce în primul război balcanic a fost neutră şi, prin pacea de la Bucureşti, nemulţumită de anumite neajunsuri în privinţa frontierei sudice din Dobrogea, a luat Cadrilaterul, în fapt două judeţe, Durostor şi Caliacra, pe linia Turtukaia-Ekrene.

La acel moment, România era aliată în secret cu Tripla Alianţă, nemulţumind Austro-Ungaria, iar Bulgaria încă mai gravita în sfera Rusiei, care dorea o Bulgarie Mare, un braţ al său prelungit în Balcani.

În Primul Război Mondial, din 1916 am fost adversarii bulgarilor, care cu ajutor german ne-au învins în decembrie 1916. Prin pacea de la Buftea din 7 mai 1918, Dobrogea devenea în întregime bulgară, România având doar un drum de acces, Cernavodă-Constanţa.

Deznodământul războiului avea să ne fie nouă favorabil, România devenind în 1918 România Mare, având inclusiv Cadrilaterul.

Bulgaria s-a alăturat iniţiativelor revizioniste ale Germaniei, Italiei (soţia Ţarului Boris III, mama actualului prinţ Simeon de Saxa-Coburg, era din Casa Regală a Italiei), reuşind în 1940 să reia Cadrilaterul. Atunci s-a făcut un schimb de populaţii între români şi bulgari, încercându-se păstrarea principiului echilibrului în atribuirea proprietăţilor. Părerea unui diplomat spaniol, prezent în România, în perioada interbelică, era aceea că Bulgaria era „o Rusie în miniatură”.

Bulgaria şi România se vor afla în blocul de est, sub supravegherea Uniunii Sovietice, după 1947. Dacă România va evolua spre o independenţă în raport cu URSS, Bulgaria a urmat fidel linia Moscovei, speculându-se în anii 80 ai secolului trecut că Todor Jivkov, ultimul lider comunist bulgar dorea integrarea Bulgariei în URSS, ca o a 16-a republică.

După anul 1989, România şi Bulgaria au format un tandem, atât la intrarea în NATO, în 2004, cât şi la intrarea în UE, în 2007.

Ei au avut un episod al guvernării Prinţului Simeon de Saxa-Coburg Gotha, ca prim-ministru (2001-2005), care în copilărie fusese proclamat Ţar sub Regenţă (1943-1946).

Rumen Radev

Sofia este considerată ca având mari neajunsuri la lupta anticorupţie, fiind acum condusă de Boiko Borisov, un premier conservator. Ştim cu toţii că reprezentanta partidului de guvernământ la alegerile prezidenţiale de acum o săptămână, Ţeţka Ţatceva, a pierdut în faţa candidatului susţinut de socialişti, generalul Rumen Radev. Estimările îl dădeau ca favorit şi în turul II şi asta înainte de aflarea câştigătorului alegerilor din SUA. Bulgaria a început de ceva timp să fie o voce distinctă în cadrul NATO. Populaţia este nemulţumită de politica premierului Borisov. În plus, Bulgaria este ţara de destinaţie favorită a mii de rezervişti militari şi pensionari civili sovietici care obişnuiesc să petreacă vara în staţiunile bulgăreşti de la Marea Neagră. Existenţa unei comunităţi ruse în Grecia (zona Salonic), relaţiile apropiate ale lui Vladimir Putin cu Alexis Tzipras şi mai nou cu preşedintele turc Erdogan arată că Bulgaria vrea şi ea să aibă partea ei în această reuniune trilaterală, Rusia, Turcia, Grecia. Aşadar, Rumen Radev vrea accentuarea independenţei Bulgariei în cadrul Uniunii Europene, o întărire a legăturilor cu Rusia. Cum inclusiv noul ales de la Casa Albă, Donald Trump, va miza pe cartea cooperării cu Rusia, „mersul astrelor” pe cerul geopoliticii balcanice şi pontice pare să îl favorizeze pe fostul militar de carieră, care, înainte de a intra în politică, a demisionat de la comanda aviaţiei militare bulgare deoarece afirmase că Ministrul Apărării, un om politic, nu vrea să ţină cont de părerea sa ca militar.

Şi în acest caz, consider că generalul Rumen Radev va fi noul preşedinte socialist al Bulgariei.

Aşadar, purtând destul de evident amprenta Rusiei şi dată fiind alegerea lui Donald Trump la Casa Albă, Republica Moldova şi Bulgaria îşi vor redefini poziţia geopolitică în raport cu Federaţia Rusă, prin asta înţelegându-se că, duminică, 13 noiembrie 2016, victoria le va aparţine lui Igor Dodon şi Rumen Radev.

În România, de mâine începe campania electorală pentru alegerile parlamentare. Mă abţin în a comenta parcursul acestei campanii şi modul în care se vor polariza taberele, deoarece surprize pot apărea oricând.

Ne vom revedea, dragi cititori, după 13 decembrie.