A costat cât nu face, ar putea spune răutăcioşii, când s-a aflat că la 1100 de camere s-au găsit doar două scaune pentru demnitarii străini aflaţi în trecere prin Ankara. 
 
De fapt, unul pentru Başkan Erdogan, celălalt pentru şeful delegaţiei vizitatoare.
 
Două scaune, nu 12, ca în romanul satiric rus (că sovietic nu e politically correct) scris de Ilf şi Petrov, carte  care a făcut carieră în antichitatea memoriei noastre.
 
Două scaune, nu trei, cum a sperat mit viel Hoffnung / cu multă speranţă, preşedinta Comisiei Europene, doamna Ursula. 
 
În fond, discuţia era despre drepturile femeilor, domeniu în care Turcia tocmai s-a despărţit de propriile angajamente luate acum câţiva ani chiar la Istanbul (sic!).
 
În fapt, domnul Michel a luat loc acolo unde i-a arătat amabil domnul Erdogan, după care a luat şi acesta loc, după care... parcă mai era cineva...
Ghinion! Al treilea scaun... ioc, în ditamai palatul sultanului, în schimb perne şi sofale sayısız, sayısız / fără număr, fără număr. C-aşa-i în Anatolia.
 
Doamna Ursula l-a privit semnificativ pe Michel-ul cu care venise, i-a clipit semnificativ un ”vorbim noi acasă”, după care s-a aşezat cuminte la distanţa regulamentară, lăsând bărbaţii să discute despre drepturile femeilor.
Mai pe seară, Charles Michel s-a simţit un pic trist şi a scris despre acest lucru pe Facebook. 
 
Şi cu asta totul s-ar fi încheiat fără prea multe comentarii (chiar şi doamna von der Leyen a şoptit doar un imperceptibil ”Hmm” înainte de a se acomoda cu sofaua turcească) dacă nu ar fi fost câteva fotografii trădătoare şi premierul italian Mario Draghi care, fiind mai nou în funcţie, nu e încă la curent cu ordinea de precădere în fruntea Europei.
 
Pe logica lui Draghi, dacă eşti dictator (ceea ce, afirmă el, Erdoğan este din plin) înseamnă că nu te pricepi la protocol sau că nu îţi pasă de regulile lui: "Ha umiliato von der Leyen, è un dittatore di cui però si ha bisogno" / ”A umilit-o pe von der Leyen, e totuşi un dictator de care avem nevoie”.
 
Nici intenţiile bune nu mai sunt ce au fost şi ceea ce trebuia să fie spălarea ruşinii pentru şefa noastră de la Bruxelles, s-a transformat într-o nouă ocazie pentru Başkan să-i amintească Italiei cum e cu împărţirea Mării Mediterane şi a Libiei.
 
Dar eu zic că trebuie să ne obişnuim ca, din când în când, să o luăm pe coajă, protocolar şi diplomatic, prin reprezentanţii noştri de la vârf. 
 
Ni s-a întâmplat şi acum câteva luni când Serghei Lavrov nici măcar scaun nu i-a dat celui care, teoretic, e ministrul de externe al celor 27 (era să scriu 28, nu ştiu de ce) de state întrunite ale Uniunii Europene, Josep Borrell. 
 
După ce l-a găzduit, la rândul său, tot pe o sofa din ministerul rus de externe. 
 
Lipsă crasă de scaune prin unele capitale din imediata vecinătate.
 
  Acum, deh, să te deplasezi la Moscova şi să nu te aştepţi că se va produce o ambuscadă la un moment dat, sau să te duci tandem la Ankara, într-un loc unde numai şeful contează, nu arată decât faptul că dacă, la teorie, diplomaţia europeană e sublimă, când e vorba de practică, (bip) cu desăvârşire.
 
În loc să arate unitatea UE, domnul Charles a ţinut să demonstreze prin tăcere şi consimţământ, că şeful Consiliului e cu un scaun mai sus decât şefa Comisiei Europene.
 
Decât să comenteze mai abrupt, doamna Ursula a murmurat un ”hmm”, poate chiar ”ahm”, de consolare. 
 
Decât să-l contrazică, la el acasă, pe Serghei, Josep şi-a adus aminte de un film spaniol ”Palmieri în zăpada”. Era nevoie de un pic de romantism, momentul era potrivit, trei diplomaţi europeni tocmai fuseseră declaraţi persona non grata.
 
La sfârşitul capitolului, concluzia:
Unde nu-i scaun (măcar unul, nu 12), greu cu diplomaţia europeană!