E puţin probabil ca parlamentarii britanici să-şi distrugă
credibilitatea, acceptând ceea ce s-a afirmat, fals, a fi un „deal“,
reglementând ieşirea din UE a Regatului Unit. E pentru toată Europa un
acord perdant.
Aşadar, nostalgicii, apucaţii, înapoiaţii şi alţi corăbieri ai speranţei neghioabe caută în zadar: nu există viaţă în afara Uniunii Europene! Oricine îşi face socoteala că se poate rupe de mal şi oricine pune mîna streaşină la ochi în căutarea vreunei Americii neştiute va afla că n-a plecat şi că nu poate pleca nicăieri.
Şi ceea
ce urma să se întâmple, s-a întâmplat: Guvernul britanic a trecut o formulă de
acord plină de ambiguităţi, amânări şi lipse de înţelegeri concrete şi
specifice, pierzând şi 5 membri ai guvernului după votul „pentru”, obţinut fără
pic de entuziam.
Numai în pielea Theresei May
să nu fi fost în această săptămână. Cinci miniştri au demisionat din
guvernul său, după anunţarea Acordului cu UE privind Brexit. Au urmat
trei ore în Camera Comunelor sub tirul tuturor taberelor politice. Unul din
liderii partidului prim-ministrului, Conservator, a iniţiat procedura moţiunii
de cenzură. Miza este răsturnarea cabinetului înaintea votului din Parlament, în decembrie, privind Acordul cu UE.
De ce a fost o zi extrem de importantă pentru România ziua în care s-a votat în Parlamentul European o rezoluţie cu privire la statul de drept, concomitent cu publicarea unui raport MCV extrem de critic şi de ultimativ. La rece:
La mijlocul lunii septembrie am fost numit de către Federica
Mogherini, şefa diplomaţiei europene, în fruntea Misiunii UE de observare a
alegerilor prezidenţiale din Madagascar. E a patra oară când asum o asemenea poziţie,
după ce am condus misiunile UE la alegerile din Coasta de Fildeş (2010),
Guineea (2013) şi Sri Lanka (2015). Acum o săptămână s-a ţinut primul tur al
scrutinului malgaş.
Uniunea Europeană
este o entitate istoric construită pe baze consensuale şi de evitare a
confruntării, fiind diplomată, răbdătoare şi de multe ori lentă în a lua
decizii.
În tensiunea premergătoare zilei
de azi, în care România devine, oficial, oaie neagră a Europei, s-a petrecut un
fapt mai grav chiar decât poziţiile critice ce vor fi anunţate la Strasbourg. S-a
avansat ideea activării art. 7 din Tratatul UE pentru România. Nu a cerut-o
oricine. „Un europarlamentar german“, s-a mulţumit a preciza presa noastră.
Elmar Brok nu este un simplu europarlamentar, ci eminenţa cenuşie a diplomaţiei
politice europene.
Nu tot ce e galben şi străluceşte e, în mod necesar, aur curat. Nici
orice pompoasă ceremonie comemorativă un serviciu veritabil făcut
memoriei. Şi Macron, şi Dragnea mai au, în domeniu, de învăţat. Dar vor?
Dar pot?
Cuvântarea lui Emmanuel Macron la centenarul armistiţiului punctează
unul din cele mai importante motive pentru care memoria hidosului măcel
care a fost Primul Război Mondial trebuie ţinută vie. Agenţiile de presă
au preluat mesajul preşedintelui francez. Macron a incriminat
naţionalismul, etichetându-l drept antonim al patriotismului.
O sută de ani de la sfârşitul Primului Război Mondial şi o
sută patruzeci şi şapte de ani de la sfârşitul războiul franco-prusac. Oare şi-ar fi
imaginat Otto von Bismarck şi Napoleon al III-lea că moştenitorii lor vor
garanta pacea în Europa după un veac?
Va fi
o zi neagră pentru România. Marţi, 13, Parlamentul European va vota rezoluţia
privind starea statului de drept în România, iar Comisia Europeană va face
public raportul anual din cadrul Mecanismului de Coperare şi Verificare pentru
Justiţie. Ambele se anunţă mai defavorabile ca niciodată de la aderarea la UE.
Reponsabilitatea revine întregii clase politice: unii sunt vinovaţi pentru ceea
ce au făcut, alţii pentru ceea ce nu au făcut.
Ultimul an a reprezentat pentru Republica Macedonia un veritabil
check-point în maratonul spre integrarea europeană şi nord-atlantică.
Acum 30 de ani, la 18 mii de kilometri distanţă de Paris lua sfârşit o
revoltă a populaţiei din Noua Caledonie, teritoriu devenit francez la
mijlocul secolului al XIX-lea. Confruntarea din 1988 opunea locuitorii
care voiau independenţa şi cei care sperau ca teritoriul să rămână sub
autoritatea Franţei. Duminica trecută, un referendum a lămurit o
întrebare formulată în vremea în care Zidul Berlinului era încă în
picioare.
Evident, despre morţi, numai de bine! Dar despre suferinzi? Dacă e vorba de UE, de la excepţional, în sus!
Un norod amplu de mincinoşi spilcuiţi, orbi din convingere şi slugi
sosite la Bruxelles din judeţul de baştină turează din ce în ce mai
guraliv în pregătirea alegerilor europene de anul viitor.
Anul
2015 a marcat un punct de cotitură în destinul comunitar al Europei datorită
celor aproximativ 1.3 milioane de imigranţi care au traversat diverse rute pentru a ajunge în
regiunile dezvoltate ale continentului, adesea fugind de război, persecuţie pe
bază de etnie sau credinţă, dar şi pe considerente economice, încercând să
găsească un trai mai bun pe teritoriul Uniunii.
Gata,
se face, zice ministrul Orlando Teodorovici. Este de un optimism molipsitor,
nu-l pot nicidecum bănui că ar face parte din categoria demagogilor care ne-au
obişnuit „să simtă enorm şi să vadă monstruos“, cum ar fi zis Caragiale.
Partidele mari, tradiţionale, pierd tot mai mult electorat. Mai peste tot în Europa. De această evoluţie profită înainte de toate formaţiunile populiste de dreapta.
De data asta nu mai e vorba despre fenomene izolate care se petrec
departe de noi şi care să nu aibă vreodată posibilitatea să ne afecteze
vieţile. Chiar în jurul nostru, chiar în spaţiul Uniunii Europene,
procesul de schimbare a jocurilor creşte în intensitate, influenţat de
presiuni externe ce se dovedesc deja ca având un potenţial primejdios de
distrugere.
Schimbarea de ştafetă de la Berlin, unde Angela Merkel a anunţat că-şi pune la dispoziţie funcţia de şefă a CDU, are şanse să nu fie formală. Caz în care nu va privi doar Germania, ci Europa. Şi întregul Occident.
Generaţia asta de politicieni de acum, dincolo de circul de
cea mai proastă calitate în care se complace să supravieţuiască, va
purta răspunderea că a distrus, prin nepăsare şi demagogie ieftină, ceea
ce ar fi trebui să fie o construcţie strategică cu adevărat
fundamentală, rezultantă a unui ideal naţional: relaţia cu Republica
Moldova.
