Zborul MH370: de ce rudele pasagerilor speră într-un miracol şi la 58 de zile după dispariţia avionului. Există un precedent
0
În ciuda unor operaţiuni de căutare, care au costat peste 50 de milioane de dolari, nu s-a găsit nicio urmă a Boeingului 777. Ceea ce lasă o portiţă de speranţă pentru familiile celor care erau la bordul aeronavei. Nu vorbim de scenarii SF, inspirate din serialul „Lost“, ci de un caz real, petrecut în 1972.
Până în acest moment, toate calculele anchetatorilor arată că zborul MH370, care a decolat de la Kuala Lumpur cu destinaţia Beijing, a plonjat după şapte ore şi jumătate de zbor, undeva în sudul Oceanului Indian. Această concluzie se bazează pe datele furnizate de firma Inmarsat, care a avut un satelit poziţionat deasupra Oceanului Indian.
Această firmă britanică a anunţat, după mai multe cercetări, că zborul MH370 a căzut „aproape sigur“ în Oceanul Indian. Aproape sigur, însă nu sută la sută sigur. Din acest motiv, dar şi pentru că nu s-a găsit nicio urmă a Boeingului 777, nici la suprafaţă, nici pe fondul oceanului, rudele celor 239 de pasageri speră şi acum că avionul a aterizat undeva şi cei aflaţi la bord sunt încă în viaţă.
Pare un scenariu SF, dar nu e, mai ales că există un precedent denumit „Miracolul din Anzi“.
Au căzut în mijlocul munţilor, la -30 de grade Celsius
La 13 octombrie 1972, zborul 571, aparţinând Forţelor Aeriene din Uruguay, a căzut în munţii Anzi. Aeronava, un Fairchild FH-227D, avea 45 de pasageri la bord, majoritatea lor fiind jucătorii unei echipe universitare de rugby, plus rudele şi prietenii lor. Echipa ar fi trebuit să ajungă la Santiago (Chile) pentru a disputa un meci. Partida n-a mai avut însă loc.
Călătoria celor 45 de pasageri a fost una cu peripeţii de la început. Avionul lor a decolat de la Montevideo, la 12 octombrie, însă, în loc să ajungă la Santiago, a fost nevoit să aterizeze la Mendoza, în Argentina, din cauza condiţiilor meteo.
La 13 octombrie, avionul a decolat din nou, iar de această dată zborul a avut un final tragic. O ceaţă densă a redus vizibilitatea piloţilor, aceştia nu şi-au dat seama exact unde se află, şi au început coborârea în vederea aterizării prea devreme, atunci când aeronava încă nu trecuse peste munţii Anzi.
Drept urmare, zborul 571 s-a izbit, la 4.200 de metri, de un vârf, denumit ulterior „Vârful lacrimilor“, şi s-a prăbuşit. Dintre cei 45 de oameni aflaţi la bord, 12 au murit instantaneu sau la puţin timp după ce avionul a căzut. Alţi cinci s-au prăpădit până a doua zi, din cauza rănilor, iar un alt pasager a decedat după opt zile.
Cei 27 de supravieţuitori au avut de înfruntat un „iad alb“ în mijlocul munţilor, acolo unde, în timpul nopţii, temperaturile ajungeau la -30 de grade Celsius!
Au auzit la radio că avionul nu mai e căutat
Fără haine corespunzătoare pentru asemenea condiţii groaznice, pasagerii s-au înghesuit în ce rămăsese din cabina avionului şi au aşteptat echipajele de salvare. Cu ajutorul unui radio, ei au urmărit, zilnic, ştirile despre modul cum decurg operaţiunile de căutare.
Asta până când, la 11 zile după prăbuşirea zborului 571, supravieţuitorii au aflat că autorităţile au abandonat operaţiunile de căutare! Primii care au auzit acest lucru au izbucnit în plâns în jurul aparatului de radio.
În schimb, unul dintre jucătorii echipei de rugby, Gustavo „Coco“ Nicolich, i-a anunţat pe ceilalţi despre vestea devastatoare într-un mod absolut incredibil. „Băieţi, am veşti bune! Operaţiunile de căutare şi de salvare au fost oprite“, le-a spus Nicolich celor aflaţi în cabina avionului, departe de radio.
„De ce naiba e o veste bună?!“, a fost prima reacţie a unuia dintre pasageri. Moment în care Nicolich a răspuns pe un ton calm şi hotărât: „Pentru că asta înseamnă că ne vom salva singuri şi vom ieşi de aici“. Această atitudine a lui Nicolich i-a surprins pe ceilalţi, care au continuat să creadă într-un miracol.
S-au hrănit din carnea pasagerilor decedaţi
Situaţia celor 27 de supravieţuitori avea însă să se agraveze. Ei şi-au epuizat stocul de mâncare, care, oricum, era destul de limitat. Din acest moment, era evident că, dacă nu vor muri de frig, oamenii vor muri din cauza foamei, mai ales că, la altitudine, necesarul caloric al corpului uman explodează.
A fost momentul în care pasagerii au luat o decizie teribilă: ei au început să se hrănească din carnea celor decedaţi, adică din prietenii şi din rudele lor! Doar Liliana Menthol, singura femeie care rămasese în viaţă după prăbuşirea avionului, a refuzat să recurgă la canibalism.
Mai întâi, le-a căzut avionul, apoi a venit avalanşa peste ei
Decizia Lilianei n-a mai contat, fiindcă ea s-a numărat printre cei opt pasageri care şi-au pierdut vieţile după ce, într-o noapte, o avalanşă a „înghiţit“ cabina avionului cu toţi supravieţuitorii aflaţi înauntru!
Au încercat să ia legătura cu Santiago
La şapte săptămâni după prăbuşirea zborului 571, trei dintre pasageri au pornit într-o expediţie, în încercarea de ieşi din munţi şi de a ajunge la Chile. Nando Parrado, Roberto Canessa şi Antonio Vizintin s-au echipat cu cele mai călduroase haine rămase după prăbuşirea avionului, au luat porţii consistente de carne şi au pornit la drum.
După câteva ore de mers, Parrado, Canessa şi Vizintin au găsit coada avionului, dar şi mai multe bagaje în care existau haine curate, ţigări, dulciuri şi cărţi. Cei trei au petrecut noaptea în aer liber, însă aproape că au murit din cauza frigului.
Iniţial, planul era să-şi continue drumul spre vest, însă, după răsăritul soarelui, Parrado, Canessa şi Vizintin au convenit să meargă înapoi şi să ia sistemul de comunicare, care era în cabina piloţilor. Sistemul de comunicare urma să fie legat la bateriile aflate în coada aeronavei, pentru a lua legătura cu turnul de control de la Santiago. Din motive tehnice, acest plan a eşuat.
Planul salvator: sacul de dormit
După acest episod, Nando Parrado şi Roberto Canessa s-au convins că, într-adevăr, singura lor şansă e să iasă din mijlocul munţilor şi să ajungă la Chile. Totodată, ei au realizat că au nevoie de un sac călduros de dormit, pentru a putea rezista noaptea, în aer liber.
Acest sac a fost confecţionat din materialele găsite în cabina avionului. Între timp, un alt pasager a decedat din cauza condiţiilor vitrege. La 12 decembrie (începutul verii în America de Sud), la două luni după prăbuşirea avionului, Parrado, Canessa şi Vizintin au pornit, din nou, la drum.
La trei zile după începutul expediţiei, Parrado a escaladat un vârf de 4,650 de metri. Ce a văzut de acolo i-a tăiat respiraţia: alte vârfuri la fel de înalte şi nicio urmă de civilizaţie. Cei trei şi-au dat seama că încă se află la o distanţă considerabilă de Chile. De aceea, au convenit ca Vizintin să se întoarcă la cabina avionului, în încercarea lor de a reduce consumul de carne, iar Parrado şi Canessa să meargă mai departe.
Într-un final, după mai multe zile de mers prin munţi, Parrado şi Canessa au ajuns la Chile, acolo unde au întâlnit un fermier, care, la rândul său, a alertat autorităţile. Cei 16 supravieţuitori rămaşi în mijlocul munţilor au auzit la radio că Parrado şi Canessa au reuşit în tentativa lor de a găsi ajutor.
Elicopterele de salvare au ajuns la faţa locului, la 22 decembrie, au întâmpinat mari dificultăţi la aterizare, din cauza condiţiilor meteo, însă, într-un final, au reuşit să-i scoată pe oameni din mijlocul munţilor în două tranşe.
S-au făcut mai multe filme şi documentare despre „Miracolul din Anzi“. Cel mai cunoscut film se numeşte „Alive“, cu Ethan Hawke în rolul principal.
Se încarcă comentariile...
