„Sfârşitul e aproape!“: mesajul de ameninţare venit de la Pekin pentru manifestanţii din Hong Kong

S-ar putea ca, după ziua de neobişnuit de intense violenţe de ieri în Hong Kong, guvernul central chinez să fie extrem de tentat să răspundă după „modelul Tienanmen“ de tristă amintire, lăsând în linia a doua forţele de ordine (poliţie şi unităţile speciale de intervenţie anti-demonstranţi) şi aducând în stradă unităţile armatei.

Unele dintre ele deja masate nu foarte departe de Hong Kong şi pe care le-au lăsat să fie fotografiat, ca avertisment, cu camioanele şi transportoarele înghesuite pe peluza unui stadion din Shenzen.

Astăzi, studenţii şi elevii de liceu au anunţat o nouă zi de proteste extinse şi au lansat un apel la grevă generală şi la boicotul total al cursurilor universităţilor din Hong Kong. Există temeri că acţiunile de protest pot degenera şi azi, aproape de limita în care să fie incontrolabile în condiţiile în care, ieri, înde mai multe ori, poliţia a fost realmente depăşită şi pusă în situaţia de a contraataca foarte dur cu toate mijloacele din dotare (bastoane, lacrimogene, tunuri cu apă, blocaje rutiere, inclusiv cu focuri de armă în aer) pentru a recuceri o staţii de metrou şi magazine ocupate şi vandalizate de manifestanţi, pentru a relua o formă oarecare de control asupra drumului care leagă oraşul de aeroport şi pentru a elibera staţia de metrou din Tung Chung, localitate din apropierea aeroportului şi ea ocupată şi distrusă parţial de manifestanţi după ce au inundat-o cu furtunurile de incendiu.

Întrebarea momentului este dacă, din punct de vedere politic, China îşi poate permite o intervenţie masivă în forţă, posibilă doar în condiţii în care în zonă guvernatorul ldin Hong Kong ar declara că lucrurile au fost scăpate complet de sub control şi că, în consecinţă, soluţia este să declare situaţie de urgenţă şi să ceară autorităţilor centrale să reacţioneze. Ceea ce ar fi posibil dacă, tot pe plan local, autorităţile de la Beijing ar declara „situaţie excepţională“, suspendând pe o perioadă garanţiile constituţionale şi trecând totul sub administraţie militarizată. Cu tot ceea ce presupune o asemenea situaţie extremă, de la interzicerea adunărilor de stradă, controlul comunicaţiilor, introducerea de perioade în care circulaţia pe stradă este complet oprită, posibilitatea arestărilor făcute de militari şi a tribunalelor civile sau militare de urgenţă etc. Este însă şi ultimul lucru la care ar putea apela Pekinul deoarece ar aduce imense pierderi de prestigiu şi credibilitate şi ar îngheţa din nou imaginea Chinei, anulând deceniile acestea ultime în care a încercat să se prezinte ca putere deschisă democraţiei şi contactelor cu mentalităţile occidentale. O ştiu foarte bine atât liderii politici de la Pekin, dar şi liderii mişcării contestatare, care deja au înregistrat un mare succes, deloc simbolic. Manifestanţii au demonstrat că au forţa necesară de a apăra elementele democratice ale „statutului special“ promis în 1997 pentru Hong Kong şi că, de acum, deoarece se ştie că nu vor ceda, pot fi doar striviţi printr-o represiune la scară largă.

Şi acum intervine marea dilemă: până unde scenariul de acum va fi calchiat pe cel de la Tianmen? Oare, exact ca atunci, decidenţii politici ai lumii vor accepta intervenţia armatei şi folosirea forţei extreme împotriva propriului popor ca argument suprem că cine deţine comanda forţelor militare are şi dreptate? Liderii lumii vor mai fi oare de acord, fie şi în mod tacit, ca atunci, că este vorba doar de o „problemă internă şi orice intervenţie ar putea fi considerată drept amestec în treburile interne ale Chinei“? Din nou, jelaniile vor fi doar strict teoretice şi condamnările într-atât de târzii şi molatece încât au fost bune doar pentru a ilustra ceva articole de presă, şi acelea trecute rapid la rubrica „diverse“, cel mai curajos act de protest occidental fiind onorarea cu distincţii răsunătoare a celor care erau în închisorile chineze, plătind nesupunerea cu ani grei petrecuţi în gingaşele tabere de reeducare?

FOTO Guliver / Getty Images

S-ar putea, într-atât de mari sunt acum interesele economice deschise de perspectivele cooperării cu piaţa chineză şi după ce deja se văd beneficiile deschise de contractele directe rezultate din continuarea proiectului multiplex al Noului Drum al Mătăsii. Şi mai există ceva, din ce în ce mai problematic pentru societăţile democraţiei occidentale: în caz de contestaţie, chiar violentă, care sunt limitele „acceptabile“ ale răspunsului forţelor de ordine, când anume şi cu ce nivel de intensitate li se permite să răspundă şi care le sunt ordinele de misiune, gradate în funcţie de situaţie? În ce moment o asemenea intervenţie ar putea fi declarată neconstituţională deoarece poate produce victime, chiar dacă este îndreptată împotriva unor grupuri violente care comit acte neconstituţionale, inclusiv unele care afectează viaţa şi securitatea cetăţenilor sau care ameninţă buna funcţionare a instituţiilor de stat sau private?

În mod normal, aceste lucruri nu ar trebui discutate şi decise sub presiunea extraordinară a unor situaţii excepţionale. Am aflat şi noi asta, pe piele noastră şi tot nimeni nu a vrut să treacă la dezbaterea publică a unei legislaţii comprehensive în domeniu.

Poate din cauza asta, nimeni de la noi nu se înghesuie să discute ceea ce se petrece acum la Hong Kong. Politicienii noştri sunt mult prea fricoşi să intre în această dezbatere şi ONG-urile beneficiare de fonduri pentru a apăra când e cazul fragilele drepturi ale omului sunt parcă în vacanţă impusă. De partea cealaltă, nu se aud viguroasele voci care apărau intervenţia dură a poliţiei împotriva unor manifestanţi acuzaţi de a fi acţionat după scenarii scrise undeva în afara ţări, complotând pentru dărâmarea guvernului şi a coaliţiei partidelor de stânga, PSD-ALDE? Mai ţineţi minte sutele de ore de dezbateri televizate în care ziua de 10 august devenea simbol pentru revendicări şi acuzaţii inflamate?

FOTO EPA-EFE

Acum, la noi, toată lumea tace cu îndârjire „pentru a nu periclita şansele în alegeri“ ale unuia sau altuia dintre candidaţii la şederea următoare în scaunul de la Cotroceni. Dar, de fapt, se tace pentru că nimeni nu ştie ce să spună, tocmai fiindcă sistemul de valori politice este, şi în România, în plină prefacere, trecând de la cărţile cu ideologie politică, la cele de real politik, acolo unde se vorbeşte despre necesitatea supravieţuirii multipolare. Ok, dar de ce nu se spune asta şi public, ca să ştie oamenii pe ce lume se află? Mai precis, mai există oare principii şi platforme politice sau totul e reversibil cum ne sunt straniile noastre alianţe electorale?