De ce ne-ar interesa pe noi acest Forum? E simplu: el arată că Republica Populară Chineză este o putere economică în plină afirmare la nivel global. Anvergura evenimentului, dar şi conţinutul discuţiilor purtate între participanţi din toată lumea arată că este oportun să evaluăm cu atenţie ce are de oferit această proeminentă putere asiatică şi nouă putere globală. În ce fel România poate să se prevaleze de ofertele Chinei?

În 2013, preşedintele chinez Xi Jinping a lansat iniţiativa cunoscută sub numele One Belt, One Road (OBOR) - redenumită între timp Belt and Road Initiative (BRI) - menită să conecteze economic, comercial şi cultural China cu diferite zone: Europa, Asia Centrală, Asia de Sud etc. Iniţiativa nu este conturată foarte specific şi rigid, ci mai degrabă schiţată în mare şi flexibilă. Aici se află şi miezul ofertei: China vrea să se conecteze extern, să investească masiv, pentru că a acumulat extraordinar de mult în ultimele decenii. Primul mare exportator din lume, manufacturier de o mare diversitate şi versatilitate, această ţară exportă de la baloane pentru copii la produse de înaltă tehnicitate IT. China este de departe cel mai mare creditor al guvernului SUA. Banca Centrală a Chinei a cumpărat masiv valori mobiliare europene în perioada crizei economico-financiare din Uniunea Europeană începută în 2009, sprijinind astfel eforturile UE de a ieşi din criză, construindu-şi astfel o importantă rezervă valutară în euro.

China a trecut nu doar printr-o revoluţie care s-a inspirat ideologic din marxism, ci şi printr-o revoluţie de eliberare naţională, anticolonială. Din acest punct de vedere, China are ceva în comun cu Cuba, oricât de diferite ar fi ele ca mărime. Reformele pe care le-au adus cu sine generaţii de lideri chinezi comunişti, mărimea Chinei, trecutul ei imperial pot explica tenacitatea cu care această ţară, sub regimul de tip autoritar (care include mecanisme de conducere colectivă, inclusiv la vârf), şi-a continuat drumul deschis în perioada totalitară a lui Mao, spre puterea economică de azi. Represiunea, cenzura, limitarea libertăţilor sunt preţuri mari plătite de chinezi până a ajunge aici.



Forumul Shanghai 2018 a fost mult construit în jurul iniţiativei Belt and Road (BRI). Iată câteva dintre întrebările intrate în discuţie. În ce fel pot fi îmbunătăţite proiectele comune ale Chinei cu regiunile învecinate? Ce se poate face pentru dinamizarea proiectelor BRI? Care este dialectica relaţiilor comerciale dintre China şi SUA sub administraţia Trump? Cum poate fi înţeleasă şi abordată politica externă americană? Ce consecinţe are această politică externă în regiunea Asia- Pacific? În ce fel se poate insera China în politica şi economia zonei arctice? Pe scurt, agenda Forumului a fost una globală.

Am putut auzi afirmaţii dintre cele mai diverse. De la constatarea importanţei încheierii cât de curând a unui acord în ce priveşte reglementarea investiţiilor între UE şi China, la îngrijorările Japoniei cu privire la un posibil acord de denuclearizare SUA-Coreea de Nord insuficient de acoperitor pentru nevoile ei; de la posibila reorientare a Japoniei dinspre competiţie cu China spre coordonare cu ea, până la ironii fine de tipul „Donald Trump is a very unique president“. Remarcabil: ceea ce presa occidentală, inclusiv românească, a numit „război comercial“ între China şi SUA, în Forum a fost frazat că „fricţiuni comerciale“.

Dincolo de succesele noii puteri globale, ea se află în faţa unei serii de provocări: mărimea populaţiei (~20% din populaţia globului) care are nevoie de hrană, îngrijire, locuri de muncă; îmbătrânirea populaţiei şi consecinţele sociale aferente; dependenţa crucială de exporturi; începutul procesului de mutare spre Africa şi spre alte ţări asiatice a producţiei manufacturiere. Plasarea cât mai profitabilă şi strategică a capitalului uriaş acumulat prin exporturi este o mare temă, de asemenea. BRI este menită să răspundă acestei nevoi, dar este şi o manieră complexă a Chinei de a se conecta cu diverse părţi ale lumii, Europa fiind o prioritate.

România a relansat relaţia cu China în 2013, după o pauză de aproximativ 7 ani de contacte la nivel înalt (cu o mică excepţie, fără însemnătate). România s-a înscris în iniţiativa „16+1“, din care fac parte ţări din Centrul şi Estul Europei, atât membre UE, cât şi state balcanice, plus China. Iniţiativa datează din 2012, deci e anterioară BRI. România a găzduit o reuniune 16+1, iar prim ministrul Ponta a semnat o serie de acorduri prin care ar fi urmat să fie implementate proiecte în valoare de peste 8 miliarde de euro.

Interesul părţii chineze (a statului, mai precis) pare că se îndreaptă spre zona energetică, dacă urmărim proiectele antamate deja de la nivel guvernamental. Este neclar ce se va întâmpla cu finalizarea lucrărilor la Centrala Nucleară de la Cernavodă. Este neclar ce se va întâmpla cu preluarea părţii KazMunaiGas de către o mare firmă privată chinezească. Şi celelalte proiecte, mai mici, sunt fie în stand by, fie abandonate. Este şi mai neclar dacă România are la nivel guvernamental o gândire strategică în ce priveşte relaţia cu China. Vorba scriitorului Karl Kraus, „Libertatea de gândire o avem, ne mai trebuie gândirea“.

România, mai precis românii, au nevoie să-şi formeze o imagine cât mai apropiată de realitatea lumii de azi, în care China se afirmă ca importantă putere economică. Avem tendinţa, membri ai elitei româneşti, să-i supraestimăm şi să-i subestimăm pe alţii în acelaşi timp. Este extrem de important în această perioadă de schimbări majore în lume să cunoaştem cât mai bine coordonatele acestor schimbări şi principalii protagonişti. Trăim într-o perioadă de incertitudine şi cred că puţini sunt pregătiţi pentru a face faţă incertitudinilor. Toleranţa la incertitudine este scăzută, ceea ce ne face vulnerabili. De aceea, o mai bună cunoaştere şi înţelegere a acestor schimbări se impune. Ea va crea premisele unor estimări care să ne avantajeze.

Cât de multe investiţii în economie a obţinut România în ultimul timp? Foarte slab, din câte ştiu. Ce bariere există în calea implementării proiectelor antamate deja cu China? De ce nu ne-ar interesa investiţiile venite dinspre această ţară? Ce constrângeri ne vin dinspre apartenenţa la UE? Ce alte bariere au mai apărut? (Dacă ne uităm la harta investiţiilor Chinei în UE, constatăm că de departe cele mai mari investiţii le fac în ţări dezvoltate: Germania, Franţa, UK etc.). Şirul întrebărilor ar putea continua. Evident, am luat drept fundamentale şi nenegociabile apartenenţa României la UE, la NATO şi la parteneriatul strategic cu SUA. În acelaşi timp, îmi apare esenţial să ne punem aceste întrebări şi să încercăm să le răspundem. A face comerţ şi proiecte cu China nu înseamnă a abandona modelul normativ al democraţiei liberale, aşa cum nici Germania, Franţa, UK nu îl abandonează.



Vizitând pentru prima oară China, am rămas uimită să constat că este o lume în sine, distinctă de vest, o civilizaţie cu dimensiuni proprii, dar cu o economie care depinde vital de exporturile sale. La Forum am auzit afirmaţii cu privire la nevoia Chinei de mai mult import! Normal, deficitul comercial cu UE este de aproape 4 ori în favoarea Chinei, iar în raport cu România de aproximativ 3 ori. Dar ce ţară nu are deficit comercial cu China?! Pe de altă parte, cenzura accesului la internet, la informare liberă prin Google sau reţelele de socializare este o realitate supărătoare pentru un vestic obişnuit cu libertatea de informare.

Dincolo de contrastele dintre societăţile noastre actuale, avem importante puncte comune şi o istorie împărtăşită. China s-a oferit să ne ajute în cazul unei posibile invazii sovietice precum cea din Praga anului 1968. Specialişti şi muncitori români şi chinezi au lucrat împreună la proiecte industriale şi agrare de-a lungul multor decenii. Unii lideri de vârf ai Chinei vorbesc româneşte. Avem tineri, inclusiv foşti studenţi de-ai mei, care au studiat în China şi vorbesc chineză. În timpul războiului rece, România s-a apropiat de China şi a fost luată în considerare că mediator în perioada deschiderii SUA faţă de China în anii ‘70. Unii dintre noi înţelegem mai bine mentalitatea etatistă, ştim importanţa raportărilor „la partid“, indiferent de acurateţea raportării şi alte subtilităţi ale unui regim înrudit cu cel în care am trăit şi noi.

Câteva lucruri sunt clare: procesul de globalizare, interconectarea economică, fluxurile investiţionale interregionale nu se vor opri, ci vor spori. România, la fel ca ţările din Europa Centrală şi de Est (în care China a investit doar 2.7% din totalul investiţiilor sale externe directe) au nevoie de soluţii pentru a micşora decalajele economice intra-UE. O parte din elita românească are tendinţa de a aborda provincial aspecte ale politicilor României, scăpând din vedere tabloul mare, global. Cum putem depăşi acest tip de viziune?

Mai multe detalii despre Forumul Shanghai 2018 la adresa shanghaiforum.fudan.edu.cn