Pe de o parte, China revendică regiunea prin care trece o treime din comerţul mondial, încercând să-şi elibereze mâinile şi să nu mai fie constrânsă să treacă prin strâmtori sau zone controlate de bazele SUA, pe de altă parte, Washingtonul îşi continuă politicile de asigurare a liberei circulaţii şi a mării libere, într-o zonă în care teritoriul şi insulele sunt revendicate de foarte multe state.

În weekendul care tocmai a trecut, tensiunile militare au escaladat între China şi SUA. Două vase de război americane au fost somate de marina Chinei să părăsească un perimetru din Marea Chinei de Sud. Este vorba despre distrugătorul Higgins şi crucişătorul Antietam, care derulau o misiune din cadrul operaţiunii numite „Libertatea de navigaţie“ şi s-au apropiat de arhipelagul Paracel (Xisha în chineză), revendicat de China. China a protestat faţă de prezenţa a două vase de război americane după un incident petrecut duminică când marina chineză le-a somat să plece şi „le-a expulzat“.

Beijingul revendică aproape în întregime Marea Chinei de Sud, în pofida unui arbitraj internaţional din 2016 care nu i-a dat dreptate. Diferite părţi din zona respectivă sunt revendicate şi de Filipine, Vietnam, Malaezia, Brunei şi Taiwan. Şi în cadrul Mării Chinei de Est, diferendele se dezvoltă cu Japonia în privinţa multor insule, aşa cum alte zone sunt revendicate şi de alte state.

Incidentul de sâmbătă a avut loc după ce armata chineză a organizat la 18 mai mişcări de bombardiere de pe una din insulele Paracel, atrăgându-şi protestele Statelor Unite, Filipinelor şi Vietnamului. La începutul lui mai, Beijingul a desfăşurat rachete în arhipelagul Spratly, situat la sud de Paracel. Este vorba despre rachete sol-aer HQ-9B şi rachete supersonice anti-navă YJ-12B amplasate pe recifurile Fiery Cross, Subi şi Mischief din insulele Spratly, oferind fortificaţiilor chineze din Marea Chinei de Sud capabilităţi ofensive. Acestea permit Chinei să atace ţinte din spaţiul aerian şi în apele înconjurătoare. Rachetele YJ-12B permit Chinei să lovească nave aflate la o distanţă de 295 de mile marine de recifurile pe care au fost amplasate, iar rachetele sol-aer HQ-9B au o rază de 160 de mile marine.

Informaţia despre militarizarea excesivă cu arme ofensive a Mării Chinei a apărut public în cadrul audierii amiralului Philip Davidson, cel care urmează să fie noul şef al US Pacific Command, şi care a declarat pentru Comisia pentru Forţele Armate din Senatul SUA că statul chinez este acum capabil să controleze Marea Chinei de Sud în orice scenariu ce nu implică război cu Statele Unite“, susţinând o „creştere a forţelor navale, ale armatei şi a forţelor aeriene în regiune pentru a face faţă ameninţării crescânde reprezentate de China, pe lângă pericolele continue din partea Coreei de Nord“.


Portavionul chinez Liaoning FOTO EPA

De asemenea, la începutul anului, amiralul Harry Harris, actualul comandant al forţelor SUA din Pacific şi viitorul ambasador al SUA în Coreea de Sud, a declarat pentru Comisia pentru Forţele Armate din Camera Reprezentanţilor a SUA că vede acţiunile Beijingului în Marea Chinei de Sud şi Marea Chinei de Est ca fiind coordonate, metodice şi strategice, folosindu-şi puterea militară şi economică pentru a eroda ordinea internaţională liberă şi deschisă“. Într-adevăr, această acţiune a Chinei reprezintă încă un fait accompli menit să întărească în mod treptat controlul său fizic asupra Mării Chinei de Sud.

Ştirea recentă referitoare la amplasarea rachetelor HQ-9B şi rachetelor YJ-12B urmează instalării de către China tot pe avanposturile din insulele Spratly, în luna aprilie, a echipamentelor de bruiaj pentru sistemele de comunicaţii militare şi radarelor. De asemenea, construcţiile în insulele artificiale ale Chinei din Marea Chinei de Sud au avansat considerabil şi consistent în ultimii ani. Beijing-ul şi-a terminat activităţile de dragare şi de extindere a insulelor artificiale din arhipelagul Spratly şi construirii infrastructurii necesare pentru a avea baze aeriene şi navale funcţionale pe aceste avanposturi, inclusiv piste de aterizare şi capacităţi de apărare anti-aeriană.

Conform Asia Maritime Transparency Initiative (AMTI), proiect al Centrului pentru Studii Strategice şi Internaţionale din Washington, toate facilităţile permanente pe care China le-a terminat sau la care a început să lucreze în 2017 reprezintă aproximativ 290.000 de metri pătraţi de construcţii noi la recifurile Fiery Cross, Subi şi Mischief din insulele Spratly şi insulele North, Tree şi Triton în Paracels. În reciful Fiery Cross au fost construite hangare mai mari alături de pista de aterizare, construcţii la structuri subterane mari din sudul insulei pentru găzduirea muniţiilor sau altor materiale esenţiale, o construcţie mare pentru comunicaţii sau senzori la capătul nord-estic al insulei, diverse instalaţii radar sau de comunicaţii răspândite în jurul insulei şi adăposturi întărite pentru platformele de rachete la capătul sudic. Toate acestea se alătură structurilor subterane şi de suprafaţă deja finalizate.

Până la această oră, părţile nu s-au angajat în confruntări directe sau schimburi de focuri, ambele evitând declanşarea unui conflict. Navele SUA călătoresc în aceste ape ca şi când ar fi apele internaţionale, fără suveranitate definită, în timp ce China le consideră propriile ape teritoriale, dar nu angajează forţele navale ale SUA ci doar le testează, le somează şi le însoţesc în afara ariei pe care o consideră teritoriu suveran chinez. Însă aici categoriile de armamente sunt atât de importante încât o confruntare poate izbucni oricând, iar între China şi actorii mai mici din regiune au existat numeroase momente de confruntare cu navele civile şi mai ales cu pescarii statelor din regiune care şi ele consideră că se află pe propriul teritoriu.

Spaţiul maritim a devenit o zonă crucială pentru conducerea de la Beijing, care îi atribuie o importanţă tot mai mare pentru apărarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale şi pentru dezvoltarea Chinei. Este vizată în special zona dinăuntrul primului lanţ de insule ce leagă Okinawa (Japonia), Taiwan, Filipine şi restul zonei maritime până la Malaezia, cuprinzând astfel Marea Galbenă, Marea Chinei de Est şi Marea Chinei de Sud. În inima acestei zone este „linia în nouă puncte“, prin care China susţine că îi aparţine aproximativ întreaga Mare a Chinei de Sud.

Linia în nouă puncte reprezintă pretenţiile teritoriale chineze asupra a 85%-90% din Marea Chinei de Sud. Guvernul de la Beijing consideră că insulele Pratas (revendicate şi de Taiwan), insulele Paracel (revendicate şi de Taiwan şi Vietnam), insulele Zhongsha, din care fac parte bancul Macclesfield şi bancul Scarborough (revendicate şi de Filipine şi Taiwan) şi insulele Spratly (revendicate şi de Taiwan, Malaysia, Filipine şi Vietnam).

Poziţia oficială a guvernului chinez este aceea că:

„Activităţile poporului chinez în Marea Chinei de Sud datează cu peste 2000 de ani în urmă. China este prima care a descoperit, numit, explorat şi exploatat Nanhai Zhudao (adică anumite insule din Marea Chinei de Sud) şi apele relevante şi este prima care şi-a exercitat suveranitatea şi jurisdicţia asupra lor în mod continuu, paşnic şi relevant, stabilind astfel suveranitatea teritorială şi drepturile şi interesele relevante în Marea Chinei de Sud.“