Ce a însemnat anularea contractului franco-australian privind construirea de submarine pentru forţa navală australiană? Este cumva un calcul politic sofisticat, a lui Macron, în spatele rechemării ambasadorilor francezi de la Washington şi de la Canberra şi al anulării unui summit bilateral cu omologul său elveţian. Adăugăm aici şi decizia elveţiană de a cumpăra avioane de luptă de la americani şi la a renunţa la un eventual contract cu francezii aşa cum scrie presa franceză?

Lipsa de credibilitate a reacţiei franceze la Acordul AUKUS

Ceea ce se întâmplă acum şi rezultă din declaraţiile de la Elysee pur şi simplu nu este credibil. Macron şi anturajul său nu au fost cu adevărat surprinşi de abandonul acordului privind submarinele construite pentru Australia - mass-media australiană dădea ca sigur, de mai multe luni, acest scenariu.  Reacţia dură a oficialilor francezi în frunte cu preşedintele a fost  una calculată. Şi apoi cât îi priveşte pe elveţieni nu a fost vreodată vorba ca aceştia să cumpere avioane Rafale din a patra generaţie, în locul celei de-a cincea generaţii de avioane F-35, oferite de americani. Au fost numai scenarii puse pe hârtie de media elveţiană. Să mai privim un eveniment legat de acest context impredictibil în care Europa evoluează acum. Macron observă că evenimentele politice din Germania nu sunt obstructive pentru ambiţiile sale expansioniste în Europa. Angela Merkel s-a prefăcut doar că îl tratează pe Macron ca pe un egal şi şi-a văzut de leadership-ul  său european. Singura concesie, ca să o denumim aşa, a fost Tratatul de cooperare şi integrare franco-german de la Aachen. Acesta îşi propune să permită ambelor state să facă faţă împreună provocărilor globalizării, într-un context internaţional instabil, marcat de revenirea naţionalismului în Europa. Tratatul are o anexa secretă care detaliază relaţia complexului producţiei militare şi a exportului echipamentelor militare de către cele două state. De fapt anexa este cheia acestui tratat care se suprapune peste taratul european. În mod inevitabil Merkel va fi succedată de un lider mult mai slab politic şi datorită noului context european. Preşedintele francez a întrevăzut o oportunitate strategică: să conducă nu doar Franţa, ci Europa. Cert este că Australia va deveni a şaptea naţiune din lume care va opera cu submarine cu putere nucleară, cu menţiunea din partea Ministerului australian al Apărării că la primele misiuni nu vor fi amplasate pe submarinele australiene rachete de croazieră cu rază lungă de acţiune. Acordul este unul din cele mai importante semnate de la al Doilea Război Mondial.

Franţa şi politica ei faţă de China

Franţa plăteşte astfel politica duplicitară pe care a avut-o. Se ştie că, atât la Paris, cât şi la Berlin, s-a dorit o promovare a unor relaţii speciale cu China.  Uitam repede reperele referitoare la geopolitică şi ne avântam în comentarii halucinante despre Franţa şi Uniune Europeană despre Afganistan şi armata Europei. Băi băieţi nu aţi făcut armata? Eu cred ca la fără frecvenţă alături de studentele de la medicină şi nu aveţi noţiunile de bază oricât de ”şmecheri” aţi fi în a mânui condeiul. Nu deţin adevărul despre evenimente dar o părere de militar/diplomat pot să am fără să deranjez(?!). Îmi cer scuze dar nu pot să mă abţin să nu fac acest comentariu la câte aberaţii văd în mass-media. În 2011 Robert Kaplan scria cartea ”Musonul: Oceanul Indian şi viitorul puterii americane” o carte de căpătâi a politici americane de după 2012. Aşadar, în timp ce Occidentul tinde să vadă Orientul Mijlociu şi Asia de Est ca regiuni distincte, scriitorul de politică Robert Kaplan subliniază necesitatea de a le considera ca parte a unei Eurasii fluide şi conectate. Trecerea SUA către Asia-Pacific nu este o „strategie”, a explicat Kaplan, ci mai degrabă un „concept”. Kaplan a afirmat că singura strategie cu adevărat viabilă pentru viitorul Asia-Pacific este un concert al puterilor navale care cooperează în domeniul securităţii regionale. Vedeţi de unde pleacă ideea înfiinţării AUKUS? La începutul lunii mai 2012, la şapte luni după ce a anunţat intenţiile americane de a pivota diplomatic în Asia, Hillary Clinton, Secretar de Stat la vremea aceea, a plecat în India. Peste trei zile, secretarul de stat s-a întâlnit cu oficiali din oraşul Kolkata de est şi din New Delhi pentru a-şi exprima preocupărilor legate de petrol şi comerţ. Vizita a fost apreciată de observatori, inclusiv de Walter Mead, un influent academic şi editor pentru The American Interest, o revistă de politică externă, care a fost inspirat să scrie o rubrică despre ceea ce el a numit marea strategie a administraţiei Obama în Asia. „Relaţia aprofundată SUA-India este o piesă cheie într-un program foarte elaborat, încă de când preşedintele Obama a anunţat un „pivot” către Asia şi secretarul Clinton a declarat că acesta este „secolul Pacific al Americii”, a scris Mead[1] în 2012.

Macron joacă la rupere!

Deci strigătele de „trădare” ale lui Macron, indiferent dacă sunt sau nu justificate, sunt un mijloc pentru atingerea unui scop. După ce nu a reuşit să-şi încheie tranzacţiile cu armele, el lansează acum o strategie politică cu două direcţii, care combină o demonizare a anglo-saxonilor cu propria ambiţie de a-i succeda lui Merkel în calitate de lider incontestabil al Europei, pentru a crea „Renaşterea europeană”/ Renew Europe- o idee care l-a obsedat întotdeauna. Cheia strategiei lui Macron este de a stabili o alianţă militară europeană independentă de NATO, o alianţă pe care a declarat-o deja „în moarte cerebrală”. În această nouă ordine, Franţa, singurul membru al UE cu capacitate militară nucleară, ar fi liderul incontestabil. Sunt oficiali la Washington şi la Londra care consideră ideea „autonomiei strategice europene” ca o pură fantezie, afirmând că se are în vedere o armată germană dotată cu ”beţe de mătură”[2]. Nu este o ironie este pur şi simplu realitatea prezentată de Bundestagul german care publică anual un Raport[3]  despre starea armatei germane, raport în care se precizează, încă o dată, că armata germană suferă din cauza lipsei de echipamente şi de recruţi. Raportul a identificat, în anul 2020, o serie de probleme legate de armata germană, făcând referire la afirmaţiile că soldaţii s-au bazat pe elicoptere civile pentru a asigura transportul în Afganistan şi au împrumutat echipamente importante, cum ar fi armuri corporale. De asemenea s-a evidenţiat lipsa de echipamente grele tancuri, avioane şi submarine. Pare extrem de curios atât timp cât industria de apărare a Germanie este una de top pe plan mondial. Se pare că problema se învârteşte în jurul sumei acordate de guvernul german din PIB armatei de numai 1,23%. Dar Macron s-ar putea să nu fie atât de îngrijorat dacă capacitatea de apărare a UE este credibilă sau nu, la nivel regional sau global, este mai degrabă concentrat pe o Europă profundă, atotştiutoare, sub conducere incontestabil franceză. Ceea ce înseamnă, în alte cuvinte, propria conducere. În plan electoral, pentru că la anul avem alegeri în Franţa, preluarea în bătaia puştii a ”anglofonilor perfizi” a jucat întotdeauna bine în politica franceză: Macron readuce la viaţă doctrina lui De Gaulle, care a scos Franţa din structura de comandă a NATO şi a expulzat forţele americane din ţară.  Pe de altă parte, Macron, poate exploata evenimentele pentru a argumenta că doar viziunea sa asupra Europei poate oferi o alternativă la alianţa anglo-saxonilor. Doar o Europă condusă de Franţa, dă de înţeles Macron, va fi suficient de puternică pentru a apăra Europa împotriva ameninţărilor Chinei, Rusiei şi a islamismului. Calculele lui Macron depind, bineînţeles, de realegerea sa anul viitor, dar acest lucru rămâne mai mult decât probabil. Opoziţia sa este atomizată şi o mare parte din aceasta este incoerentă. Napoleon, pe care Macron îl admiră, s-a folosit de generali faimoşi care au avut noroc. Cu toate acestea, Macron se poate pregăti să-şi facă norocul, cucerind o victorie politică din înfrângerile actuale. Cât de bine ar fi ca noile sale submarine şi avioane strălucitoare să fie cumpărate de o organizaţie europeană de apărare şi să-i determine pe germani să plătească pentru ei?. Procedând astfel, el se poate prezenta în faţa francezilor dar şi a europenilor ca un nou Charlemagne (Carol cel Mare)[4].

Ce reprezintă AUKUS ?

Nou Pactul de securitate Australia-Regatul Unit-SUA a fost anunţat la doar câteva zile de la a 70-a aniversare a unui alt acord regional de apărare, tratatul ANZUS, care cuprinde Australia, Noua Zeelandă şi Statele Unite. Geneza ambelor oferte a fost profund marcată de istorie şi geografie. Semnat în 1951, ANZUS s-a bazat pe cooperarea strânsă a semnatarilor săi în teatrul Pacific al celui de-al Doilea Război Mondial şi a reflectat un simţ comun de identitate între cei trei semnatari - toate societăţile democratice vorbitoare de limbă engleză ale lumii noi, orientate spre Oceanul Pacific. Dar ANZUS a fost întotdeauna o alianţă precară, care nu a inclus niciodată o dispoziţie asemănătoare NATO cu articolul 5 pentru apărare reciprocă. AUKUS, de asemenea, nu include o astfel de prevedere, deoarece formularea se concentrează în principal pe cooperarea tehnologică - cel mai important pentru a ajuta Australia să desfăşoare submarine de atac cu propulsie nucleară. Totuşi, parteneriatul pare mai orientat spre obligaţii reciproce. Toate cele trei puteri au acum nevoie una de alta mai mult, datorită unei confluenţe de factori: declinul relativ al puterii SUA; consecinţele Brexitului şi eforturile ulterioare ale Regatului Unit de a se dezvolta singure sub steagul unei „Britanii globale”; şi apariţia unei Chine puternice şi asertive care provoacă primatul SUA şi ameninţă în mod direct membrul Anglosferei-Down Under[5].Interesanante sunt şi comentariile apărute în diverse publicaţii de geopolitică. ”În spatele zgomotului creat, decizia Australiei s-a referit la geopolitică, nu la contracte. Când a fost semnat acordul cu Franţa în 2016 şi în anii anteriori anului 2016, când a fost negociat acordul, lumea arăta diferit decât arată astăzi. China era un client pentru mineralele australiene iar studenţii chinezi inundau univeritaţile australiene. Australia a văzut decizia de a construi o flotă de submarine nucleare ca parte a modernizării flotei sale, mai degrabă decât ca o pregătire pentru o bătălie care va urma.  Australienii erau aliniaţi cu Statele Unite şi nu erau obligaţi să cumpere tehnologie americană. Războiul nu este inevitabil în opinia mea. Dar naţiunile trebuie să se pregătească pentru cel mai rău scenariu. În vremuri de pace, achiziţionarea de echipamente nu se bazează neapărat pe alinierea intereselor sau pe capacitatea sau dorinţa de a participa la un potenţial conflict. Mult mai interesant este să urmărim evoluţia celor Five Eyes (cinci ochi), consorţiul de informaţii din Statele Unite, Marea Britanie, Australia, Canada şi Noua Zeelandă. Cele trei puteri majore pe care le găsim în AUKUS au realizat deja o alianţă care merge mult dincolo de schimbul de informaţii şi acum se centrează şi pe problemle economice. Această alianţă de limbă engleză avansează în etape bine articulate. Trebuie să citim respingerea contractului francez în această perspectivă. Furia Franţei, disproporţionată, implică de fapt lipsa de la masa deciziilor planetare”(comentariu preluat din Geopolitica Future aparţinând autorului Friedman George în articolul Why Australia Spurned Franace-septembber 21 2021-dintr-o eroare datorată deselor modificări de text sursa  menţionată nu a mai apărut iniţial la fel ca celelate surse folosite).

AUKUS şi mesajul transmis de Washington către Bruxelles

În decembrie 2020, în urma alegerilor prezidenţiale, Jake Sullivan, consilierul pentru securitate naţională al preşedintelui ales Joe Biden, a îndemnat oficialii europeni să amâne votul Uniunii Europene asupra unui acord economic propus cu China, denumit ”Acordul cuprinzător privind investiţiile”. Sullivan, comunicând cu oficialii francezi şi germani, a explicat că noua administraţie Biden dorea să aibă o „consultare timpurie” cu europenii cu privire la China şi i-a îndemnat să renunţe până când Biden va prelua funcţia pentru a elabora o abordare comună faţă de Beijing. Rezistând presiunii Biden, Comisia Europeană, cu un ministru de externe precum Josep Borell incapabil să-i dea un răspuns agresiv la aserţiunile lui Lavrov la Moscova referitoare la Europa,  a anunţat că acordul a fost încheiat în principiu, în aşteptarea aprobării de către Parlamentul European. Această ratificare a fost în cele din urmă amânată ca răspuns la încălcările drepturilor omului în China în regiunea uguiră. Cu toate acestea, preşedintele francez Emmanuel Macron a continuat să insiste ca europenii să ia măsuri pentru a-şi menţine „autonomia strategică” atunci când a venit vorba de rivalitatea dintre Washington şi Beijing. Mesajul de la Bruxelles către SUA a fost că UE a respins noţiunea că americanii ar trebui să stea în fruntea mesei atunci când vine vorba de relaţiile occidentale cu China. Această respingere a abordării Americii a fost parţial o consecinţă a înlocuirii SUA de către China ca principal partener comercial al Germaniei şi, de asemenea, a legăturilor sale comerciale în creştere cu UE. De fapt, în timp ce Kurt Campbell, consilierul lui Biden pe Asia şi Sullivan au încercat să redacteze schiţele strategiei administraţiei referitoare la Chinei, a devenit clar că unul dintre pilonii săi, abandonarea abordării unilaterale a lui Trump şi trecerea la cooperarea cu aliaţii SUA în încercarea de a îngrădi o China asertivă, se confrunta cu o provocare majoră din partea partenerilor săi din Europa, conduşi de Paris şi de Berlin. Nu trebuie să fii proamerican că să vezi o realitate evidentă. Rezistenţa la aderarea la SUA în relaţiile cu China ar putea fi descrisă ca parte a unei strategii „Europa întâi/first”, care să reflecte interesele membrilor UE. De fapt, în ultimele luni, s-a vorbit chiar despre faptul că UE va rămâne neutră în evoluţia războiului rece 2.0 dintre China şi SUA. Aceasta aminteşte  de încercările fostului preşedinte francez Charles de Gaulle de a încerca să construiască o „a treia forţă” europeană care să joace între cei doi opozanţi, în timpul Războiului Rece, Washingtonul şi Moscova. Dar ideea ca UE de astăzi să urmeze o strategie gaullistă sună ca o fantezie inventată de un ”strateg de fotoliu”. Ambiţia Germaniei, aşa-numitul „lider al Europei”, este de a transforma UE într-o imensă Elveţie, un monstru economic paşnic, ai cărui membri vor continua să prospere şi să cheltuiască puţin pentru propria apărare, în timp ce cetăţenii lor se bucură de lungi vacanţe de vară. Cu toate acestea, acum, când Marea Britanie, relativ puternică, a părăsit UE, Franţa lui Macron nu este în măsură să încerce să transforme uniunea într-o superputere militară. Prin urmare, toate bătăile despre „independenţa strategică” europeană sunt doar discuţii, o formă de ”autoerotism strategic”. Europenii ştiu că orice efort din partea lor de a se ridica în faţa Chinei ar necesita obişnuita condiţionare a sprijinului militar american. Şi americanii ştiu asta. Din această perspectivă, decizia preşedintelui Biden de a anunţa un nou pact militar cu Marea Britanie şi Australia, AUKUS, pentru a descuraja China, inclusiv un plan de dezvoltare a submarinelor nucleare pentru Australia, eliminarea unui acord francez din 2016 pentru a construi submarine convenţionale, a fost o lovitură strategică ca să stăpânească, nu numai o mişcare de limitare a Beijingului, în regiunea Indo-Pacific. Făcându-i pe francezi furioşi SUA a trimis un mesaj către europeni - că o UE impotentă din punct de vedere militar nu este în măsură să refuze Americii locul său în capul mesei atunci când vine vorba de relaţiile cu China. Aceasta a fost cireaşa de pe tortul AUKUS. Luaţi în considerare unul din editorialele din ziarul francez Le Monde care scria : „Pentru oricine încă s-a îndoit de ea, administraţia Biden nu este diferită de administraţia Trump în acest sens: Statele Unite sunt pe primul loc, indiferent dacă este în domeniul strategic, economic, financiar al sănătăţii. „America First” este linia directoare a politicii externe a Casei Albe”.

Biden şi calea politicilor lui Trump

Formarea alianţei militare Australia-Regatul Unit-SUA (AUKUS) în Pacific arată că tot ceea ce Trump a spus, Biden poate face. Problema este că Biden nu o face foarte bine. Administraţia lui Biden, la fel ca cea a lui Trump, se angajează să îşi construiască alianţele din Pacific în timp ce susţine NATO. Emmanuel Macron a răspuns schimbării de către Australia a unui acord cu submarine diesel fabricate în Franţa cu submarine nucleare fabricate în America, tratând SUA ca pe un inamic. Ambasadorul Franţei la Washington a fost „retras pentru consultări”. Ministrul francez de externe a acuzat SUA de o „lovitură în spate”. Francezii au o civilizaţie distinctă şi una dintre trăsăturile sale arată că este foarte diferită de civilizaţia engleză - o diferenţă atât de clară în ochii francezi, încât majoritatea francezilor râd de ideea de „civilizaţie engleză”, aşa cum acest fapt s-ar putea dubla  în numărul de hohote de râs la noţiunea de „comedie germană” sau „contabilitate italiană”. Francezii nu râd, însă, de globalizarea civilizaţiei engleze. Englezii au făcut furori pe tot globul în epoca imperiilor, iar rezultatul este ”uriaşul adormit” pe care îl numim Anglo-sfera. Popoarele vorbitoare de limbă engleză împărtăşesc un trecut comun, o limbă comună şi ce este mai important sisteme juridice similare. Împărtăşesc legături de familie, iar unii dintre ei chiar împărtăşesc un monarh comun. Legăturile de familie contează foarte mult atunci când formezi alianţe defensive. Australiei se aşază lângă aliaţi săi militari apropiaţi SUA şi Marea Britanie, istoria şi geografia se manifestă cu precădere aici. Problema pentru Franţa şi, prin extensie, pentru NATO şi SUA, este că istoria şi geografia se manifestă, de asemenea, la uşa Franţei. Rusia nu s-a profilat atât de mult ca acum peste Europa de Vest, de la sfârşitul Războiului Rece. Germania, partenerul Franţei în UE, înclină spre Rusia. Marea Britanie nu mai este ”partenerul” (în sensul Tratatului Uniunii Europene) al vreunui stat european.  Fundamentele flancului atlantic şi occidental european al NATO sunt mai slabe decât au fost vreodată. ”Dispreţul relativ” cu care echipa Biden şi-a tratat aliaţii în timpul retragerii din Afganistan a informat europenii că sunt singuri. În timp ce Trump a cerut doar europenilor să susţină NATO, cheltuind partea promisă, Biden a arătat că Americii nu-i le pasă deloc de Europa. Rezultatul este disensiunea şi dezordinea în rândul celor mai mari membri ai NATO din Europa - probleme pe care administraţia Biden le-a înrăutăţit dramatic şi pe care Macron le înrăutăţeşte şi mai dramatic. Britanicilor le place să spună că au dobândit un imperiu în „o criză de memorie şi atenţie”. Niciun preşedinte nu are o lipsă de ”memorie sau de atenţie” ca Joe Biden. Şi aşa SUA, în timp ce îşi construieşte alianţele din Pacific, pierde NATO.

Reacţia Chinei

Nu pot să închei fără să amintesc reacţia Chinei. În acest pact nu este menţionat explicit numele Chinei, însă dată fiind regiunea geografică şi tensiunile majore care există între Australia şi China, plus îngrijorările Occidentului faţă de investiţiile Chinei în zona Asia-Pacific, în mod evident China este vizată de pactul de securitate. Bineînţeles Beijingul a reacţionat furios la crearea AUKUS, pe care l-au declarat "extrem de iresponsabil". Ministrul de externe al Chinei a spus că acest pact subminează grav pacea şi stabilitatea regională şi intensifică cursa înarmărilor. Să nu uitam un lucru ecuaţia strategică din Indo-Pacific are două elemente: forţele navale ale Chinei şi cele ale SUA. În aprilie 2018, preşedintele Xi Jinping şi-a pus o uniformă militară şi s-a îmbarcat pe un distrugător cu care a navigat pe Marea Chinei de Sud. În faţa lui se afla cea mai mare flotilă asamblată vreodată de China comunistă: 48 de nave de război, zeci de avioane de vânătoare şi peste 10.000 de militari. La sfârşitul lui 2020, Marina chineză adunase 360 de nave, cu 60 mai multe decât numărul total al navelor din marina americană. După alţi patru ani, Marina Armatei de Eliberare a Poporului va avea 400 de nave de război. Împreună alianţa AUKUS va putea depăşi numărul de nave chinezeşti. Franţa are şansa să se raliez noii Armade. O va face?

Concluzie la un Acord vital pentru securitatea Pacificului

Experienţa umilitoare a retragerii din Afganistan şi a rezultatelor de acolo, îi conferă cu siguranţă lui Macron capitalul politic necesar în cadrul Consiliului European pentru a invoca un acord de apărare colectivă a UE. Franţa a fost mult timp sceptică faţă de NATO şi au anticipat dezastrul din Afganistan, chiar dacă Germania, Marea Britanie şi Italia au refuzat să aibă încredere în propriile instincte şi au mers necritic cu asigurările americane că guvernul afgan susţinut de SUA din Kabul va deţine puterea cel puţin noua luni. Informaţiile franceze au evaluat că Kabul va cădea iminent, determinând oficialii francezi să-şi evacueze cetăţenii şi personalul la începutul lunii iulie, cu mult înaintea altor parteneri  NATO. Între timp, conducerea NATO se străduieşte să apere alianţa şi să astupe găurile apărute în coeziune cu propunerile pentru o mai mare integrare a apărării în UE. Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a acordat un interviu ziarului britanic The Telegraph, cunoscut pentru poziţia sa anti-UE, avertizând că apărarea UE nu poate „înlocui niciodată NATO” şi că „orice încercare de a slăbi legătura dintre America de Nord şi Europa nu slăbeşte numai NATO, divizează  inclusiv Europa”. Faptul că Stoltenberg a ales The Telegraph pentru interviul său confirmă evaluarea unui membru al NATO, rămas anonim, care spunea că dintre toate reacţiile la dezastrul din Afganistan, conducerea NATO a fost cea mai îngrijorată şi surprinsă de observaţiile din Marea Britanie, în mod tradiţional cea mai fermă apărător al NATO de pe această parte a Atlanticului. Comentariile lui Theresa May, în special, au adus panica conducerii alianţei. Între timp, sursa a adăugat, „există un negativism complet în balonul NATO” cu privire la realităţile provocărilor cu care se confruntă alianţa transatlantică. „În loc să fie reprezentantul ţării lor în NATO, mulţi ambasadori se consideră reprezentanţi ai NATO în ţara lor”, a spus insiderul. Acest lucru reflectă gândirea de grup care a luat amploare în colţul NATO de la Bruxelles, care este departe de Cartierul UE şi în multe privinţe pare a fi o altă lume. Aşteptaţi-vă ca bula NATO să continue să apere alianţa, mai degrabă decât să vină cu soluţii la problemele cu care se confruntă, în lunile următoare.



[1] Preşedintele Obama a clarificat la începutul preşedinţiei că Asia va fi o prioritate, referindu-se la el însuşi drept „primul preşedinte al Pacificului” într-un discurs din 2009 în Tokyo în care a subliniat, de asemenea, că au trecut zilele apatiei americane faţă de instituţiile multilaterale regionale. Dar Clinton a fost cel care pare să fi fost primul care a folosit în mod public cuvântul cheie „pivot”. A făcut-o de trei ori într-un articol de politică externă din octombrie 2011 referitor la planurile administraţiei pentru „America’s Pacific Century”, considerat codificarea strategiei.

[2] Articolul ”Germany’s army is so under-equipped that it used broomsticks instead of machine guns” din Washington Post

[3] German Bundestag Printed paper 19/26600/19th electoral term Information from the Parliamentary Commissioner for the Armed Forces Annual Report 2020 (62nd Report) 23 February 2021https://www.bundestag.de/resource/blob/839232/e1a864120697c27057534944ceb20111/annual_report_2020_62nd_report-data.pdf

[4] Carol cel Mare, a fost rege al francilor din 768 până la moarte, fondator al Imperiului Carolingian. În timpul domniei sale a cucerit Italia şi a fost încoronat Imperator Augustus de papa Leon al III-lea pe 25 decembrie 800,

unii istorici văzând aceasta ca o încercare de a reînvia Imperiul Roman de Apus.

[5] Australia este un continent, o ţară şi o insulă! Este poreclit „Land Down Under” deoarece se află sub ecuator. Australia este formată din şase state şi două teritorii, dar singura ţară din Australia este Australia! Australia este cel mai mic continent.