Sigur că este un mesaj propagandistic, sigur că vai de mama poporului care trebuie să susţină realitatea pe care se construieşte acest zâmbet, dar el există ca o sfidare absolută: Coreea de Nord rezistă şi continuă să sfideze presiunile şi sancţiunile americane şi dezaprobarea întregii lumi occidentale.

Ceea ce vedeţi în imagine este un asemenea moment, combinaţie în stil extrem oriental de sfidare absolută a adversarului care trebuie să fie umilit public prin mesajul transmis de forţa naţiunii unite în jurul Marelui Conducător într-un moment aniversar cu totul special: aniversarea a 67 de ani de la momentul deciziei de încheierea focului care a marcat încheiera ostilităţilor între armatele Nordului comunist condus de Kim Ir Sen şi beneficiind de ajutorul total al URSS şi al Chinei şi forţele sudului, amplu susţinute de armata americană. Trei ani au durat luptele crâncene, ostilităţile care au costat milioane de vieţi încheindu-se pe 17 iulie 1953 doar printr-un acord de încheiere a focului, niciodată transformat într-un acord de pace. Iar asta, teoretic, înseamnă că războiul este încă deschis, ceea ce adaugă această situaţie la lista conflictelor niciodată închise definitiv printr-un tratat oficial de pace, cum este şi cazul Germaniei, spre exemplu.

Pentru a marca momentul armistiţiului, actualul lider de la Phenian a organizat această ceremonie solemnă, oferind generalilor din armată şi trupelor de securitate „pistoale comemorative care poartă slăvitul nume Pektusan drept semn al încrederii sale“. Numele vine de la Muntele Pektu, vulcanul inactiv aflat la graniţa chinezo-coreeană şi considerat drept locul de naştere al poporului coreean. Ceremoniile de înmânare de pistoale în momente aniversare au o lungă tradiţie în statele din Extremul-Orient, în URSS, în America Latină, fiind organizate pentru a arăta că liderul beneficiază de încrederea organizaţiilor din sistemul de forţă, de altfel singurele interesante şi relevante pentru conducători asemeni lui Kim.

Pentru a înţelege poate mai bine situaţia de acum dintre cele două Corei şi mizele acestui conflict neterminat, iată, din sursa L'Histoire, descrierea celor patru faze principale ale conflctului:

1. Pe 25 iunie 1950, trupele nord-coreene (dotate cu armament oferit de ruşi) trec linia de demarcaţie fixată între trupele americane şi sovietice la nivelul paralelei 38. Consiliul de Securitate al ONU condamnă agresiunea şi cere membrilor organizaţiei să ofere ajutor Sudului. Pe 28 iunie, Seulul este cucerit de trupele comuniste

2. Pe 15 septembrie începe debarcarea trupelor americane la Incheon, beneficiind şi de sprijinul unor trupe trimise sub egida ONU, prima misiune din acest fel din istoria organizaţiei

3. La finele lunii octombrie 1950, trupele coaliţiei ajung la frontiera chineză, înainte de a fi respinse de o contra-ofensivă chinezo-nord-coreeană

4. În primăvara anului 1951, frontul se stabilizează din nou în jurul paralelei 38. Negocierile ajung la un acord pe 27 iulie 1953: SUA şi URSS recunosc existenţa a două state coreene şi este trasată o Zonă Demilitarizată (DMZ).

Din acel moment, ambiţia liderilor politici ai Nordului, practic a membrilor dinastiei Kim, a fost de a dovedi lumii că nu au abandonat ideea de a reuni ţara pe baza forţei militare, în cazul de acum sub ameninţarea absolut reală constituită de posesia de arme nucleare. Este absolut clar că „Armistiţiul de la Panmunjon“, din 1953, nu reprezintă decât o foarte lungă paranteză pe care liderul de azi de la Phenian doreşte s-o închidă, ducând la bun sfârşit opera bunicului său. Stocul său de arme nucleare, oricât de redus pare el în comparaţie cu enormele arsenale ruseşti şi americane, este o problemă pentru SUA deoarece poate ameninţa direct Coreea de Sud şi Japonia, în special bazele americane din zonă.

Şi întrebarea cea mai serioasă este şi una fără un răspuns foarte clar: cine se va angaja în ostilităţi nucleare de o parte şi alta, cine se va angaja în alianţe în cazul unui război convenţional şi care ar fi consecinţele pentru securitatea din Pacific? Din nefericire, se dovedeşte că, la nivelul comunităţii internaţionale, diviziunile existente acum sunt aproape mai puternice şi mai precis desenate decât antagonismele din perioada finală a celui de-al Doilea Război Mondial şi a perioadei imediat următoare.

Membrii gărzii de onoare sud-coreene în cadrul unui moment aniversar la Seul, foto AFP

A fost un moment în care lucrurile au părut că s-ar îndrepta spre începutul unui dialog asupra unei potenţiale soluţii negociate, începând cu dezarmarea nucleară a Coreii de Nord şi redeschiderea canalelor la nivel înalt între Coreea de Nord şi Coreea de Sud în perspectiva îndepărtată, dar nu imposibilă, a reunificării. Trump a încercat să negocieze rapid şi în forţă, pe bază de ameninţări, iar Kim a plecat trântind uşa şi umilindu-l pe liderul lumii libere cu care „nici nu mai are ce să discute“, adevărat, după ce avusese întâlniri de importanţă strategică la Moscova şi Beijing.

Dar asta nu este decât o parte a jocului. Cealaltă, mult mai largă, este că lumea occidentală nu este nici acum capabilă să dea un răspuns unit în faţa problemei coreene şi să oblige cele două state să ajungă la un rezultat concret şi, astfel, să încheie un provizorat care, în sine, se arată a fi cu mult mai periculos decât o stare de război. Este, de fapt, o stare de război suspendat pentru reluarea căruia se pregătesc în continuu, în stare de alarmă permanentă, armatele de cele două părţi ale Zonei Demilitarizate.

Fotografia momentului solemn de la Phenian nu este posibilă decât pentru că, din diverse motive, marii actori de putere ai lumii doresc ca ea să existe şi ca ambiguitatea să continue, mai ales că în fundal apare - cum se şopteşte - chiar moştenitoarea dinastică, sora Conducătorului actual. De ce convine această situaţie? Pentru că, în definitiv, întotdeauna au existat ţări a căror existenţă a fost convenabilă deoarece, la un moment dat, putea să constituie motiv direct şi rezonabil pentru deschiderea unui conflict care să aibă rezultate pozitive doar în nemiloasa logică militară.

În rest, şi din această cauză râde Kim, pariul său strategic a reuşit, cel puţin până acum: a reuşit să închidă cu succes, aşa cum ar fi spus strategii chinezi, pe cei mai puternici decât el şi, fără a pierde măcar un soldat, să umilească pe cel mai puternic dintre ei. Iar discordiile de acum sunt într-atât de pronunţate încât, cum se vede, îi lasă timp de ceremonii eroice de-astea cu pistoale. Cât timp? A întrebat cineva la modul serios? Cine? Unde? Când?