Acum va superviza retragerea a circa 100.000 de militari aliaţi, dintre care 68.000 sunt americani. Şi va răspunde de transferul de autoritate, la nivel local, de la trupele aliate la cele ale armatei afgane.

El a preluat comanda de la generalul John R. Allen, care urmează a fi următorul – nu şi ultimul, spre disperarea unor înstelaţi europeni răsăriteni – comandant suprem al forţelor NATO din Europa.

Casa Albă a avut grijă ca presa de peste Ocean să reţină detaliul că numirea lui Dunford marchează începutul sfârşitului războiului SUA în Afganistan.

Aici fiind vorba de un angajament prezidenţial, unul pe măsura preocupărilor opiniei publice americane de a fi restartată economia Statelor Unite, inclusiv printr-o diminuare a cheltuielilor destinate anterior forţei expediţionare trimisă de Pentagon în misiuni precum aceea din teatrul de operaţiuni militare din Afganistan.

De la promisiunea lui Obama, la dificultăţile concrete cu care se va confrunta generalul Dunford este o distanţă, pe care acesta din urmă a punctat-o, diplomat, în audierile din Senatul SUA: Recunosc că este mult de lucru şi provocările vor fi destule. Dar continuând cu atenţie şi determinare, cred că obiectivele noastre sunt realizabile.

Momentul de mare încercare va fi cel din aprilie 2014, când se vor organiza alegeri prezidenţiale în Afganistan. După care generalul Dunford va avea drept interlocutor un alt preşedinte, nu pe Hamid Karzai. Unul probabil previzibil, conştient de starea reală a trupelor afgane. 

Aici fiind şi cuiul lui Pepelea – vorba vine – armata Afganistanului neavând o structură logistică capabilă să rezolve singură necesităţile de alimentare a trupelor proprii cu alimente, muniţie şi alte echipamente, nici capacitatea de a sprijini aerian operaţiunile efectuate la sol, contra talibanilor, de regulă retraşi în zonele împădurite, muntoase, greu accesibile.

O mănuşă aruncată, pentru generalul Dunford va fi şi controlul asupra deţinuţilor actuali şi viitori, deficienţele în paza acestora alimentând fuga celor ce întăresc tabăra talibanilor.  

După loviturile primite în cursul anilor 2010 şi 2011, atât din partea trupelor americane, atunci momentan, dar substanţial mărite în efective, cât şi din partea unităţilor afgane, antrenate de aliaţi, insurgenţii nu mai reprezintă un inamic capabil să articuleze o forţă combatantă numeroasă, ci doar să organizeze atacuri locale menite a menţine temerea populaţiei faţă de ipotetica revenire a talibanilor la putere, în Kabul.

Pornind de la un asemenea raport de forţe, Pentagonul, prin generalul Dunford, va încerca să concretizeze anunţul de luna trecută, a lui Barack Obma, conform căruia, în urma îmbunătăţirii capacităţii de luptă a trupelor afgane, la primăvară, acestea vor prelua integral controlul teritoriului afgan.

Iar militarii aliaţi, inclusiv americanii, vor fi destinaţi apoi unor misiuni de asistenţă – a se citi ajutor efectiv în luptă, terestru şi aerian, atunci când forţele afgane ar fi puse în dificultate, de talibani -, consiliere – precum la adoptarea dispozitivelor eficiente de control a punctelor cheie din provinciile Afganistanului – şi antrenament, atât al recruţilor, cât şi al militarilor afgani, din subunităţile cu destinaţie specială.

Rămâne de văzut dacă vor mai fi cazuri în care combatanţi din forţele de securitate afgane atacă pe cei din... trupele trimise de NATO, în Afganistan.

Generalul Dunford a avertizat că nu poate fi vorba, în viitorul imediat, de o retragere rapidă, deoarece aceasta ar putea destabiliza regiunea.

Există informaţii difuzate neoficial, evident de către Pentagon, conform cărora între 6.000 la 9.000 de militari americani ar putea rămâne în Afganistan, după retragerea forţei expediţionare a SUA, din această ţară. Numai că, la nivelul Comitetului Întrunit al Şefilor de State Majore, din Departamentul Apărării, cifra viabilă era... 15.000 de militari.

Cum este generalul Dunford, raportat la predecesorii săi?

Faţă de generalul Allen are o vizibilitate publică net inferioară. Comparativ cu generalul Stanley McChrystal este de un calm imperturbabil. Iar, spre deosebire de generalul David Petraeus – care a fost subtil jucat de Obama, prin trimiterea în Afganistan, pentru a evita o posibilă candidatură a acestuia la alegerile prezidenţiale, din partea partidului republican – postul de comandă din Afganistan este unul ocupat pe o traiectorie ascendentă a carierei sale militare.

Poreclit drept luptătorul Joe, el a stârnit admiraţia subordonaţilor lui, pe timpul campaniei din Irak, când s-a aflat în linia întâi a celor ce duceau lupta, ignorând pur şi simplu riscul personal la care se supunea. Folosind, de pildă, un Humvee deloc blindat, pentru a se deplasa pe câmpul de luptă, de la o subunitate la alta.

În mod paradoxal, numirile succesive în diferite posturi de comandă – ultimul fiind de locţiitor al comandantului Infanteriei Marine – l-au postat, fără voia sa, în situaţia rară de a fi sărit o funcţie, implicit gradul corespunzător acesteia, de general-maior.

Aici este vorba de o practică inexistentă în armata română, deşi normal ar fi, precum peste Ocean, ca pentru stimularea unui ofiţer capabil să îi fie acordată nu doar numirea într-o funcţie superioară, ci şi prima sau următoarea stea de general.

Pe harta Afganistanului, generalul Dunford are de supervizat consolidarea armatei afgane, ale căror efective au ajuns la aproximativ 352.000 de militari şi a celor 100.000 de oameni din trupele aliate şi americane, ultimele constituind peste 60% din contingentul forţei expediţionare multinaţionale.

Pentagonul este conştient că între declaraţiile prezidenţiale şi realitatea din teren sunt încă dificultăţi ce nu pot fi parcurse în pas alergător. Ci mai domol. În cel de manevră.

Dacă rezistă până în decembrie 2014 – deci nu devine indezirabil, ca generalul David McKiernan, nici incomod şi persiflant, ca McChrystal, nici mai deştept ca locatarul de la Casa Albă, precum Petraeus, nici suspect de conexiuni personale improprii, cum a fost Allen – atunci va fi nu doar ultimul, ci şi cel mai longeviv comandant al forţei expediţionare occidentale în Afganistan.

Indezirabil ar putea deveni pentru cel nominalizat a deveni secretar de stat, respectiv John F. Kerry, iar incomod pentru Chuck Hagel, secretarul apărării, deloc partizanii continuării prezenţei militare americane în Afganistan.

Nicidecum emoţionat de misiunea oarecum imposibilă pe care urmează să o îndeplinească, generalul Dunford, după ce şi-a îmbrăţişat predecesorul, generalul Allen, la ceremonia de primire a comenzii, a afirmat că voinţa coaliţiei nu s-a schimbat şi nici capacitatea crescândă de acţiune a forţelor de securitate afgane.

În România, un comandant care nu are mulţi parteneri de dialog în administraţia civilă, adică nu devine, de facto, beneficiarul unui sprijin politic, nu are prea multe şanse de supravieţuire, în funcţie. Alternativa fiind, cum se şi întâmplă, să ţină fruntea plecată, chiar şi în faţa unor paiaţe politice incompetente.

În Statele Unite, într-o asemenea situaţie se va afla, chiar nedorind asta, generalul Dunford. O misiune ingrată, dar pe care, ca orice militar de carieră şi-o va asuma până la capăt. Indiferent unde şi când va fi acesta.

Iar primul hop va fi în mai 2013, când reprezentanţii SUA şi ai Afganistanului ar trebui să semneze înţelegerea menită a asigura protecţia legală a americanilor, care vor rămâne în Afganistan.

Aici va fi şi momentul în care luptătorul Joe va da primul său examen. Ca diplomat militar. Urmând să vedem dacă ulterior va fi sub, sau pe scut…