Memento Hiroshima 6 august 1945: Epoca nucleară la final?

FOTO Tomohiro Ohsumi/Getty Images

Cineva mă întreba, grăbit, de ce-mi trebuie să scriu despre Hiroshima şi prima utilizare a bombei nucleare. Ce relevanţă mai are astăzi? Nu cumva se supără americanii că le reamintim întotdeauna că au fost singurii care au utilizat arma nucleară în istorie? O fi bine să marşăm pe propaganda rusă care îşi creează o falsă întâietate morală pe acest motiv?

Ei bine, tocmai pentru ca să răspund acestui tip de observaţii – altfel întemeiate pe un mod de gândire de tip tabula rasa asupra trecutului şi privirea exclusiv spre viitor, am decis să abordez tema care e pe deplin actuală din mai multe puncte de vedere.

Utilizarea bombei nucleare: între act oribil, condamnabil, anti-umanitate şi valoarea de întrebuinţare cinică în descurajare şi prevenirea războiului

Mai întâi, pentru că cei care nu cunosc trecutul sunt condamnaţi să-l retrăiască şi să-i repete greşelile. Contextul istoric (nu istoricist!) este profund necesar oricărui tip de demers politic, mai ales în zona strategiilor de adâncime, politicii externe de securitate şi apărare. Deci cunoaşterea şi rememorarea actelor istorice de referinţă sunt obligatorii, mai ales dacă vorbim despre intrarea în era nucleară şi prezenţa primei Arme Supreme din istorie în mâna oamenilor, care a asigurat o supremaţie directă şi infailibilă, la acea vreme, chiar dacă deţinătorul, Statele Unite, a folosit-o doar pentru a încheia cel de-al Doilea Război Mondial mai repede, cu toate ororile şi victimele sale (o altă opţiune pe cât de realistă pe cât de morală) şi nu pentru a câştiga dominaţia şi îngenuncherea lumii, cum şi-o doresc alţi pescuitori în ape tulburi care caută şi azi Arma Supremă.

Apoi pentru că legitatea existenţei unei arme este aceea de a fi folosită măcar o dată pentru a putea să-şi producă rolul de descurajare pe care l-a jucat cu precădere după 1962, după criza rachetelor din Cuba, şi după lansarea numeroaselor tipuri de tratate de control a acestor arme, prevenind războiul, şi nu declanşându-l, menţinând în ultimii 76 de ani conflictele la nivelul limitat şi prin intermediari, fără implicarea deplină a tuturor capabilităţilor la dispoziţia statelor. Şi asta e o plus valoare pe care, oricât de cinic ar suna – şi-mi pare rău aici încă o dată pentru Japonia şi nenumăratele victime ale sale – a adus-o exact utilizarea armei nucleare o dată (în două cazuri succesive, Hiroshima Little Boy şi Nagasaki, la 9 august, Fat Boy) pentru a determina ca armele de acest tip să nu mai fi utilizate vreodată în istorie!

În al treilea rând, pentru că e o piatră împotriva uitării. Şi aşa mă reabilitez pentru explicaţia de natură cinică de la argumentul al doilea faţă de prietenii japonezi, pentru care am un respect deosebit şi care sunt parte a lumii libere, democratice şi cu o contribuţie majoră (alături de Israel) la a demonstra că prin muncă şi voinţă poţi face orice, inclusiv să fii a doua economie a lumii zeci de ani de pe o insulă în Pacific care nu deţine resurse de nici un fel! O lecţie de învăţat pentru întreg mapamondul! Japonia rămâne simbolul acestei forţe de regenerare şi prima victimă reală, vizibilă, dmonstrabilă, pe viu care poate mărturisi despre efectele bombei nucleare.

A dispărut era nucleară?

Sunt cel care a argumentat că era nucleară, aşa cum o cunoşteam până de curând, s-a încheiat chiar în timpul pandemiei (vezi aici), deşi elementele care probează acest salt tehnologic la noi categorii de arme nu au fost remarcate din cauza pandemiei care acoperise pe deplin evoluţiile epocale ale momentului. Atunci argumentam pentru faptul că deja există o armă activă şi care a fost acţionată de două ori, ultima oară fiind în stare să doboare un avion în zbor în Pacific, laserul, şi care a eliminat, practic, capacitatea triadei nucleare, a purtătoarelor armei nucleare.

Fireşte că lumea nu a stat pe loc şi că de la experiment şi dovedirea unor capabilităţi – deţinătorul armei şi alte câteva naţiuni putând dovedi şi capabilităţi superioare, fireşte – nu e echivalent cu dispariţia nuclearului din panoplia de arme a mai marilor lumii. Nici cu renunţarea la asemenea arme (din contra, China are acum un program atât de ambiţios încât te întrebi care e finalitatea sa). Dar momentul de cotitură este important a fi marcat. În plus, putem adăuga aici o intenţie declarată de către preşedintele Barack Obama – la începutul mandatului în care l-a avut ca viepreşedinte pe actualul rezident la Casa Albă, Joe Biden – a ţintei de ZERO arme nucleare în lume (obiectiv care i-a adus premiul Nobel pentru Pace).

Acum când Joe Biden a ajuns la Casa Albă, putem adăuga elementul crucial al campaniei sale electorale, al programului său şi al Ghidului Interimar Strategic în domeniul Securităţii Naţionale care menţionează scoaterea armelor nucleare ca relevanţă din lume. Pentru acest deziderat, Joe Biden îşi propune, pe de o parte, să facă inutilă dezvoltarea şi menţinerea acestor arme, pe de altă parte să realizeze un acord global care să includă cel puţin statele membre permanente ale Consiliului de Securitate – toate state nucleare – ba chiar pe toate cele 10-12 state nucleare ale lumii, ba chiar toate statele doritoare, în care să combine tratatul START, de control al armelor nucleare strategice cu URSS (tocmai prelungit pentru 5 ani până la realizarea noului acord), tratatul INF al armelor cu rază medie de acţiune (încălcat de către Rusia şi denunţat în epoca Trump) şi Tratatul NPT, de neproliferare nucleară.

Nu sunt nici naiv, nici pacifist idealist al epocii flower power. Şi susţin observaţia care a însoţit toate aceste deziderate, inclusiv în documentele NATO: cât timp vor exista arme nucleare în lume, şi lumea liberă, lumea civilizată, va trebui să aibă suficiente arme pentru a evita războiul şi descuraja pe oricine să utilizeze aceste arme. Moşternirea Hiroshima, în zona sa cea mai relevantă pe dimensiunea pozitivă, joacă un rol şi astăzi. Însă miza nuclearului trebuie să ajungă atât de nerelevantă între state încât tot rănile Hiroshimei să dea dimensiunea perspectivei ca un asemenea dezastru să nu se mai producă niciodată în istorie.

Cine vrea să folosească azi arma nucleară?

Faptul că arma nucleară merge spre irelevanţă are multiple motivaţii. Principala este cea a costurilor morale – iar cele pe care le-a încasat şi le poartă şi azi America sunt cea mai vie dovadă fiind asumarea la nivelul tuturor actorilor raţionali a dezideratului Never Again! – ca o asemenea tragedie să nu se repete niciodată. Apoi cele ale consecinţelor unei asemenea acţiuni, pe care nici un actor raţional, nici un stat al lumii nu şi le-ar putea permite. Cine ar utiliza, totuşi, astăzi arma nucleară?

Mai întâi este vorba despre prezenţa în strategia militară a Rusiei – încă din 2014!!! – a prevederii auto-asumate că Rusia îşi rezervă dreptul de a utiliza arma nucleară în conflicte convenţionale regionale care-i afectează interesele. O asemenea prevedere a stârnit valuri de indignare, inclusiv de la subsemnatul, la vremea respectivă. Totuşi e de reţinut că o asemenea prevedere – care încalcă acordurile din perioada războiului rece dintre SUA şi URSS, al cărui succesor la tratate este Rusia, privind abţinerea părţilor de la utilizarea primei lovituri nucleare – este mai degrabă un semn de slăbiciune decât unul de forţă: Rusia dovedeşte că nu deţine suficiente forţe convenţionale pentru a-şi rezolva problemele imediate şi are nevoie să recurgă la ameninţarea cu utilizarea armei nucleare, la prima lovitură! Nu mai vorbim că ar trebui să aibă numeroase alte instrumente politice pentru a nu recurge la folosirea armelor şi argumentelor militare!

Nu cred că Rusia şi-ar permite vreodată să folosească arma nucleară împotriva populaţiei civile sau măcar împotriva unor forţe armate, cu atât mai puţin în spaţiul post-sovietic unde bătea referirea din documentele respective, care se regăseşte şi astăzi în strategiile militare publice ale Rusiei lui Putin. Mai întâi moral, apoi strategic, în fine prin consecinţele asupra „ruşilor, rusofonilor şi compatrioţilor” pe care pretinde că-i apără, în cele din urmă pentru efectele unei lovituri nucleare asupra propriei populaţii. Putin este aventurier, este un dur, vrea să pară golanul lumii şi bătăuşul care rezolvă problemele politice prin conflict militar, dar recurgerea la folosirea armei nucleare nu cred că intră în nebuniile pe care Putin şi le-ar permite. Dar dacă vine vreun alt tip de descreierat la Kremlin? E marea temere a lumii Occidentale, împreună cu cea a descompunerii Federaţiei Ruse şi a căderii unor părţi a arsenalului său în mâna unor rebeli nevrotici şi imorali.

Nici Coreea de Nord nu este un candidat real la utilizarea Armei nucleare. Dar în cazul lui Kim Jong Un, sau a vreunui succesor al său mai avid să se afirme repede, probabilitatea este mai relevantă şi nu poţi să excluzi acest scenariu, chiar dacă-l plasezi la probabilitate de tip lebădă neagră. Fireşte că şi în alt stat al lumii, deţinător al armelor nucleare, evoluţiile de tip implozie a autorităţii sau lider impredictibil pot aduce această perspectivă (Donald Trump ar fi întrebat echipa sa, la un moment dat, dacă nu ar putea fi utilizată arma nucleară pentru a rezolva o anumită problemă, dar a fost vorba doar despre o naivitate şi lipsă de briefing suficient). Însă probabilitatea e extrem de redusă pentru că costurile sunt atât de mari încât nici măcar Kim nu-şi permite asemenea impunitate.

Însă arma nucleară poate să ajungă şi la alţi actori. Aşa cum A.Q. Khan şi reţeaua sa internaţională de trafic de materiale cu dublă utilizare au fost pe punctul de a înarma nuclear Libia (care a predat elementele deţinute şi a comunicat datele despre furnizori), cum Iranul aspiră să deţină arma nucleară, cum Coreea de Nord a dobândit-o – tot prin reţeaua pakistaneză A.Q.Khan - şi alţi actori mai zănateci sunt dispuşi să încalce tratatele şi principiile neproliferării nucleare pentru a-şi procura ilegal arma. În plus, cele mai preocupante rămân grupările teroriste de orice fel şi aici există date importante care arată că, la diferite etape, şi Al Qaeda, şi DAESH- autointitulat Stat Islamic, au avut asemenea aspiraţii, ca şi alte grupări teroriste. Aici pariurile de neutilizare a armei nucleare sunt riscante.

Altfel, aşa cum anunţam acum un an, Era Nucleară aşa cum o ştim noi s-a încheiat deja. Învăţămintele Horoshima, suferinţele şi durerea au avut şi o consecinţă pozitivă. Şi sperăm ca o asemenea realitate conştientizată să determine ducerea acestui proces până la ultima consecinţă, la concluzia deplină a inutilităţii şi la renunţarea concomitentă, la momentul oportun convenit, la armele nucleare de către toţi actorii internaţionali.