Ei bine, 2019 vine cu semne deloc îmbucurătoare pentru piaţa şi economia globală. Deja prognozele nu erau deloc roz, dare le veneau cu precădere din două direcţii.

Mai întâi, criza datoriilor suverane: datoriile majore ale multor state ameninţă stabilitatea globală şi, dacă băncile şi-au securizat, după criza din 2007-2008, depozitele şi creditele, economiile naţionale nu au reuşit să aplice până la capăt prevederile necesare, nici măcar în Europa, acolo unde principiul ghilotinei nu s-a aplicat, deficitele structurale au zburdat în ultimii ani, fără sancţiuni, ba chiar şi criteriile Maastricht, sub 3% din PIB deficit, nu au fost respectate de state fondatoare ale UE stete prea mari ca să cadă sau să poată fi salvate. Italia e un exemplu viu, cu bugetul refăcut de două ori la rând pentru a fi acceptat cu deficit de 2.04%, în condiţiile unei datorii de peste 130% din PIB.

Fireşte că nu numai dimensiunea datoriei contează, ci şi motoarele creşterii economice şi structura acestei datorii. De exemplu, Japonia, cu peste 300% din PIB datorie, se împrumută cu precădere de la proprii cetăţeni, de unde preocupări ceva mai reduse de implozie. În Europa, datoriile sunt cu precădere externe, se tranzacţionează pe pieţe secundare, iar impactul e mult mai mare în caz de criză. Dar doar atunci când o criză porneşte, din motive diverse, ea afectează o ţară cu asemenea datorii, iar slăbiciunile joacă rol nefast major, de obicei de amplificator de criză.

A doua sursă posibilă de criză globală majoră – care poate antrena criza datoriilor suverane ale statelor – este China. Regresul Chinei, depresia sa economică, plafonarea creşterii, respectiv scăderea acesteia aduce probleme majore economiei globale. Vorbim despre o Chină cu 250% din PIB datorie externă care a finanţat dezvoltarea forţată şi investiţiile masive în infrastructură, dar şi cu un raport între consumul intern şi exporturi complet dezavantajos.

Ei bine, nici măcar o cădere economică a Chinei nu s-a petrecut, în ciuda centralizării şi politizării deciziei economice, după preluarea puterii centralizată şi de către partid în noul mandat al Preşedintelui Xi Jinping. Într-adevăr, reducerea posibilităţilor managerilor din companii extrem de bine pregătiţi, inventivi şi capabili, de a lua decizii majore ei înşişi a redus flexibilitatea şi rapiditatea deciziilor şi a limitat capacitatea Chinei să se adapteze. Dar de data aceasta, declanşator crizei a fost politicul, o decizie majoră, izvorâtă, e adevărat, din interese economice şi comerciale legitime: ciocnirea şi războiul comercial sino-american.

Efectele primei tranşe de sancţiuni, taxe în valoare de 200 mld dolari, încep să se vadă în economia chineză. Ultimul trimestru din 2018 a arătat o scădere a vânzărilor marilor companii, o scădere a încasărilor, indicii de cheltuieli şi achiziţii al firmelor s-au situat la nivelul unei economii în depresie, care a intrat în frânare şi îşi arată tot mai mult vulnerabilităţile. Cea mai importantă, modelul bazat pe exporturi şi investiţii, dar şi creşterea de la 35%(în 2008) la sub 60% din PIB a consumului intern (cota avantajoasă ar fi undeva între 67-70%).

Creşterea economică explozivă din 2008 - pe care s-a bazat revenirea după criza subprime, a produselor derivate, din SUA, urmată de criza datoriilor suverane în UE – a durat 5 ani, dar modelul nu e sustenabil pe termen lung. Investiţii s-au făcut, pentru un ritm de creştere forţat, dar pe datorie, care a ajuns la 250% din PIB (Produsul Intern Brut al Chinei!!!) iar ritmul de creştere nu mai poate fi menţinut. De această dată, disputa comercială cu SUA a împins China în poziţia de a sista angajările forţate în multe zone ale sale, dar şi la concedieri în industria manufacturieră din provincia Guangdong, de exemplu. Oamenii au fost trimişi acasă mai devreme pentru Anul Nou Chinezesc, fără plată, în alte locuri concedierile au vizat mii de oameni deja. Şi nu s-a intrat încă în faza acută.

China va antrena criza globală în cel mult un an.

Datoriile Chinei ca stat sunt dublate de situaţia datoriilor regiunilor şi ale oraşelor, care nu sunt contabilizate la fel de exact, dar se traduc în vulnerabilităţi şi mai mari şi în amplificatori de criză. Iar cum negocierile merg prost în disputa cu SUA şi noi sancţiuni se anunţă, impactul e doar cel incipient, iar efectele ar putea fi şi mai dramatice. Practic, pe piaţa americană intră tot mai puţine produse, pentru că sunt, deja, mai scumpe, iar creşterea producţiei a încetat demult, inversându-şi trendul.

Să ne lămurim: Nu SUA sau Donald Trump sunt de vină pentru vulnerabilităţile şi slăbiciunile economiei chineze, sau pentru măsurile de reducere a adaptabilităţii şi flexibilităţii diferitelor componente ale acesteia. Deciziile sunt conforme cu interesele naţionale americane şi vizează lucruri foarte clare, de la drepturile de autor şi copierea, respectiv furtul intelectual la disparităţile din balanţa comercială. Iar China intră în criză şi dacă ajunge la un acord, căci şi acesta va presupune ajustări. Slăbiciunile Chinei au fost expuse, şi au relevanţă strategică globală.

China va antrena criza globală în cel mult un an. Deja producţia chineză care se bazează pe componente germane, sud-coreene şi japoneze, are un impact şi în aceste state, exportatoare majore ale lumii. Sancţiunile vor afecta şi economia americană, dar într-un timp mai îndelungat, dacă se menţin. Dar cel mai mult o vor face acordurile de liber schimb din care SUA a ieşit, cu precădere cel TransPacific şi blocarea negocierilor acordului cu UE. Dar, până atunci, criza economică globală a început să-şi facă simţită prezenţa şi ameninţă toate economiile vulnerabile ale lumii.