FOTO Adevăratul „creier” al atacului israelian împotriva Iranului

FOTO Adevăratul „creier” al atacului israelian împotriva Iranului

Ministrul Apărării al Israelului, Ehud Barak FOTO: Reuters

Oponenţii Israelului faţă de atacul împotriva Iranului, anunţat cu surle şi trâmbiţe, îl consideră responsabil de această iniţiativă pe premierul Benjamin Netanyahu, dar cel care prezidează, cu adevărat, masa discuţiilor este subalternul său, ministrul Apărării, Ehud Barak.

Ştiri pe aceeaşi temă

Au trecut mai bine de 20 de ani de când Israelul a ridicat primele semne de îngrijorare privind programul nuclear al Iranului. În 1992, Benjamin Netanyahu, parlamentar pe vremea respectivă, le-a spus colegilor săi că Iranul va fi capabil să producă arme nucleare în trei până la cinci ani. Shimon Peres, actualul preşedinte al Israelului, ministru de Externe în 1992, a declarat la o televiziune franceză că Iranul este determinat să dezvolte armament nuclear. Peres a revenit asupra afirmaţiei sale în '99, când a spus că guvernul de la Teheran este „cea mai mare problemă şi ameninţare din Orientul Mijlociu”, îşi reaminteşte publicaţia „The Christian Science Monitor”.

Zece ani mai târziu, disidenţii iranieni au confirmat avertizările oficialilor israelieni: există o centrală de dezvoltare a armamentului nuclear lângă oraşul Natanz.

În prezent, există mai mulţi israelieni care sunt de părere că un atac asupra centrelor iraniene de îmbogăţire a uraniului trebuie săvârşit cât mai curând, decât au existat vreodată în trecut, scrie „Foreign Policy”.

„Fereastra” de 80 de zile pentru a ataca

Canalul 2 de televiziune, cel mai mare furnizor de ştiri din Israel, a anunţat că premierul Benjamin Netanyahu şi ministrul Apărării, Ehud Barak, sunt în ultimul stadiu al procesului de luare a deciziei Publicaţia israelienă „Haaretz” a scris că Netanyahu îşi doreşte un atac „în săptămânile următoare” şi că Tel Aviv are o „fereastră” de 80 de zile pentru a acţiona.

„Dacă aş fi iranian, mi-ar fi teamă pentru ceea ce va urma în următoarele 12 săptămâni”, a confirmat şi Efraim Halevy, fostul şef al serviciului de informaţii externe al Israelului, Mossad, atât în publicaţia „The Times of Israel”, cât şi în „The New York Times”.

Adevăratul „creier”

Între timp, presa internaţională atribuie dorinţa atacului asupra Iranului premierului Benjamin Netanyahu, deşi adevăratul creier în spatele operaţiunii este, de fapt, ministrul Apărării.

„Ehud Barak (foto dreapta) este un prădător mai mare decât Netanyahu (foto stânga)”, a declarat un analist în domeniul securităţii şi un fost membru al Consiliului Naţional de Securitate al Israelului, sub protecţia anonimatului, pentru „Foreign Policy”.


„Ideea răspândită este că Bibi (Benjamin Netanyahu, n.r.) este prădătorul, iar Barak este băiatul bun care serveşte Israelul – metoda «poliţist bun, poliţist rău» – dar nu este mare diferenţă între intenţiile lor. Barak este analistul cu sânge rece: «Care sunt obiectivele noastre? La ce riscuri ne supunem?» Bibi este văzut din altă perspectivă. Istoria evreilor planează asupra lui, iar el este liderul statului israelian, în ţara cu cea mai mare populaţie de evrei din lume”, a atras atenţia fostul membru al Consiliului Naţional de Securitate.

„Netanyahu şi Barak au, practic, aceeaşi viziunea asupra pericolului ridicat de programul nuclear al Iranului, dar atitudinea fiecăruie este generată pe funcţia deţinută. Netanyahu este mai prudent, pentru că este prim-ministru şi trebuie să se asigure că se bucură de legitimitate prin susţinerea Cabinetului şi a publicului”, a explicat Uzi Rabi, directorul Centrului „Moshe Dayan” pentru Studiul Orientului Mijlociu din cadrul Universităţii de la Tel Aviv.

Pro şi contra sprijinului extern

Potrivit lui Uzi Rabi, avertizările frecvente ale oficialilor israelieni au, mai degrabă, rolul de a pregăti opinia publică naţională şi internaţională pentru momentul în care va fi declanşat atacul anti-Iran. Totodată, în funcţie de reacţia partenerilor externi, Israelul poate să-şi dea seama pe cine poate conta în conflictul armat.

Shabtai Shavit, fost şef al agenţiei Mossad în perioada 1989 – 1996, a declarat pentru Canalul 2 de televiziune că el nu se încrede în asigurările date de Statele Unite ale Americii, potrivit cărora ţin sub control programul nuclear al Iranului. „Nu cred, nici dacă vine din partea prietenilor şi a celor mai mari aliaţi ai noştri. Soartea mea, existenţa şi supravieţuirea mea nu o las în mâinile niciunui actor străin”, a afirmat Shavit.

De aceeaşi părere este şi premierul Benjamin Netanyahu (foto dreapta, în anii '70). Aflat într-o vizită în apropiere de graniţa cu Egiptul unde mai mulţi bărbaţi înarmaţi, presupuşi membri islamişti ai jihadului, au omorât 16 grăniceri egipteni, la începutul lunii august, şeful Executivului a atras atenţia că Israelul trebuie să se bazele pe el însuşi. Declaraţia lui Netanyahu a fost îndreptată către Washington şi Teheran, potrivit publicaţiei „The Jerusalem Post”.

Explicaţiile „decidentului” anonim

Potrivit unui interviu publicat de „Haaretz”, acordat de „om cu mare putere decizională” în stat, sub protecţia anonimatului, şi ministrul Apărării Ehud Barak este în asentimentul lui Netanyahu.

Majoritatea israelienilor l-a recunoscut, însă, în persoana „omului cu mare putere decizională” pe însuşi Barak, cu atât mai mult cu cât a folosit expresia „zonă de imunitate”, la care ministrul Apărării a făcut deseori referire ca fiind perioada de timp în care Israelul trebuie să acţioneze dacă vrea să producă pagube majore Iranului şi centrelor de dezvoltare de arme nucleare. Dincolo de „zona de imunitate”, atacul ar fi dăunător şi pentru Israel, căci republica islamică va fi conceput deja armament nuclear performant.

„Decidentul” a explicat şi de ce Statele Unite consideră că mai au timp să aplice diverse sancţiuni, precum cele bancare şi economice, asupra Iranului, pentru a opri activitatea sa nucleară. „Pentru americani, iranienii nu au intrat în zona de imunitate pentru că americanii au bombe şi bombardiere mult mai mari, dar şi capacitatea de a efectua mai multe atacuri. În schimb, pentru noi (israelienii, n.r.), Iranul va intra în curând în «zona de imunitate». Dacă se întâmplă asta, înseamnă că ne punem propria supravieţuire în mâinile Statelor Unite”, a declarat „decidentul” de rang înalt, sub protecţia anonimatului, pentru „Haaretz”.

Mai mult de atât, intervievatul a atras atenţia şi asupra precedentelor care se aseamănă cu promisiunea preşedintelui american Barack Obama de a preveni Iranul să devină un stat cu capacitate nucleară de război. Nici preşedintele Ronald Reagan nu a oprit Pakistanul de la construcţia unei bombe nucleare şi nici Bill Clinton n-a frânat Coreea de Nord de la a face acelaşi lucru.

Cine este Ehud Barak

Fie că este sau nu „marele decident” anonim ministrul Apărării israeliene, Ehud Barak, atitudinea sa de susţinere a atacului anti-Iran este lesne de înţeles dacă aruncăm o privirea asupra trecutului său politic şi, mai ales, militar.

Ehud Barak, în prezent la vârsta de 70 de ani, este întruchiparea „vechiului Israel”, a omului care s-a aşezat şi a cultivat ţărmurile estice ale Mării Mediterane, mai apoi a construit instituţiile stat pentru ca, ulterior, să domine guvernarea trei decenii la rând.

Totodată, este poate cel mai decorat soldat din istoria israeliană şi rareori a ezitat să pornească în misiune, scrie „Foreihn Policy”.

În 1972, în funcţia de comandant al Sayeret Matkal, unitatea militară de elită a Armatei, Barak a condus tratativele cu patru terorişti care au deturnat un avion, pe aeroportul Ben-Gurion din Tel Aviv. Îmbrăcat într-un costum alb de tehnician, Barak şi trupa sa care îl includea şi pe Netanyahu au pătruns în avion. În doar zece minute după ce au pus piciorul în aeronavă, i-au capturat cei patru terorişti.


Ehud Barak în 1972 (al doilea din stânga), ieşind din avionul deturnat de terorişti, după ce a efectuat cu succes operaţiunea de salvare a ostaticilor FOTO: Arhivă Reuters


În anul următor, Ehud Barak a ales să se deghizeze în femeie, s-a furişat în capitala libaneză Beirut şi, împreună cu echipa sa, a ucis zeci de palestinieni pe care îi considera responsabili pentru uciderea celor 11 atleţi israelieni stabiliţi în Satul Olimpic de la Munchen, în septembrie '72.

Barak este şi creierul operaţiunii Entebbe din 1976, când o trupă israeliană trimisă în Uganda a reuşit să elibereze, într-un raid de noapte, 101 ostatici evrei care fuseseră capturaţi de terorişti palestinieni şi nemţi. Mai mult de atât, în cadrul operaţiunii de salvare s-au folosit o replică a maşinii Mercedes a dictatorului ugandez Idi Amin.

Mai târziu, în calitate de premier, Ehud Barak a pus capăt, în anul 2000, celor 22 de ani de ocupaţie militară israeliană asupra Libanului de sud.

În ciuda renunţării treptate la activitatea strict militară şi în pofida trecerii la cariera politică, Barak a fost mereu pregătit să facă uz de forţă dacă situaţia o cerea. Renumit ministru al Apărării în 2007, el a supervizat ofensiva de trei săptămâni din Fâşia Gaza prin care se dorea oprirea atacurilor conduse de organizaţia paramilitară palestiniană Hamas, asupra comunităţilor de israelieni. El a coordonat personal un atac aerian al Israelului asupra unui reactor nuclear care era construit în Siria cu ajutorul iranienilor şi al nord-coreenilor. Autorităţile nu au emis niciun avertisment prealabil operaţiunii.

„Câinele care latră, nu muşcă”

Ţăcerea de atunci, comparativ cu anunţurile frecvente de astăzi privind o ofensivă israeliană asupra Iranului, a determinat unii sceptici să ia în considerare zicala „câinele care latră, nu muşcă”, relatează „Foreign Policy”.

„O ţară care se gândeşte să atace sau să nu atace nu face tam-tam pe tema asta, a atras atenţia unul dintre jurnaliştii veterani ai Israelului, Motti Kirshenbau, citat de AP.

Pe de altă parte, există lideri politici care nu cred că Netanyahu sau Barak blufează, ci că pregătesc, mai degrabă, ţara pentru un viitor război.

Shaul Mofaz, liderul partidului de opoziţie Kadima şi fost şef ministru al Apărării, a avertizat că un atac nu numai că ar deteriora relaţiile dintre Tel Aviv şi Washington, dar ar şi arunca ţara în mijlocul unui război, informează publicaţia „Al Monitor”. La mijlocul lunii august,  Mofaz, care s-a născut de altfel la Teheran, a acuzat susţinătorii atacului că „riscă vieţile copiilor” de dragul unui câştig politic.

Preşedinte pus la punct

În aceeaşi perioadă, preşedintele israelian Shimon Peres a declarat, în timpul mai multor apariţii televizate, că „ţara nu poate porni singură la război” împotriva Iranul. În timp ce Peres este conştient de pericolul ridicat de un „Iran nuclear”, el a precizat că statul nu trebuie să acţioneze fără susţinerea americanilor. Surse apropiate lui Netanyahu au declarat, pentru „Israel Hayom” că premierul l-a pus rapid la punct pe liderul de stat: „Într-un final, cei care trag sforile sunt politicienii, nu preşedintele care ar trebui să se limiteze la atribuţiile sale ceremoniale”.

Aliaţii americani, importanţi şi nu prea

Yoel Guzansky, cercetător în cadrul Institutului Naţional de Studii în Securitate de la Tel Aviv, a atras atenţia că divergenţele dintre oficialii israelieni şi mai-marii americani depăşeşc capacităţile militare ale celor două state.

Esenţa problemei este că Statele Unite par dispuse să lase Iranul să ajungă la acel punct de dezvoltare nucleară în urma căruia, prin efort minim, să construiască peste noapte o armă nucleară, în timp ce, din perspectiva Israelului, Teheranul trebuie oprit cu orice preţ până să ajungă această capacitate, potrivit lui Guzansky.

Până în prezent, Casa Albă s-a mulţumit cu impunerea unor sancţiuni anti-Iran în cadrul Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite şi consideră că soluţiile diplomatice încă nu s-au epuizat. Ceea a omis, însă, presa internaţională să răspândească este că 11 din cei 14 membri ai Cabinetului de Securitate al ONU au recunoscut că sancţiunile au fost ineficiente, că negocierile diplomatice sunt la final şi că o acţiune militare este inevitabilă.

„Preşedintele Obama ar putea să nu se mai aşeze la Biroul Oval în primăvara următoare”, a atras atenţia „decidentul” anonim citat de „Haaretz”, referindu-se astfel la alegerile prezidenţiale din noiembrie 2012 când poporul american va alege între democratul Barack Obama şi republicanul Mitt Romney. „Dacă este ales Romney, istoria ne arată că un preşedinte rareori se angajează în operaţiuni dramatice în primul an de mandat dacă nu este forţat să o facă”, a spus „omul cu mare putere decizională” în Israel.

Atacul de toamnă: 3 argumente pro

Toamna ar putea fi perioada potrivită de lansare a ofensivei.

În primul rând, Barak şi alţi susţinători ai atacului anti-Iran se tem că Iranul ar putea intra în „zona de imunitate” în doar câteva luni, după care un atac israelian ar avea efecte aproape nesemnificative.

În al doilea rând, vremea de pe teritoriul iranian ar fi perfectă pentru un atac aerian, comparativ cu cerul înnorat aproape omniprezent iarna.

În al treilea rând, în timpul alegerilor din SUA, un atac ar risca prea puţin să-l condamne pe Obama şi chiar ar putea atrage o anume susţinere pasivă, comparativ cu un atac post-alegeri.

Israelul mizează pe sine

Oricum, încrederea în forţele proprii sunt pilonul de bază al mentalităţii israeliene. Însuşi ministrul Apărării, Ehud Barak, a recunoscut că „o ţară nu trebuie să pornească la război în speranţa că o va face şi o altă ţară. Ar fi un joc de noroc iresponsabil”.

Raţionamentul din spatele deciziei de a ataca Iranul este cunoscut, însă, doar de decidenţii importanţi ai Israelului, dar cel puţin nu mai există întrebări cu privire la efectuarea sau nu a ofensivei, în condiţiile în care televiziunea israeliană a anunţat că Barak şi Netanyahu sunt „hotărâţi să atace” înainte de scrutinul prezidenţial din USA.

Potrivit „Foreign Policy”, oficialii americani subestimează riscul ca ostilităţile vechi de decenii dintre cele două state ale Orientului Mijlociu să se transforme într-un conflict armat înainte de noiembrie.

„M-am întâlnit recent cu un diplomat american care a spus că Washingtonul este de părere că Israelul blufează, că Barak şi Netanyahu încearcă să păcălească SUA ca să atace Iranul”, a povestit Yoel Guzansky, cercetător în cadrul Institutului Naţional de Studii în Securitate de la Tel Aviv. „I-am răspuns: «În acest caz, m-au păcălit şi pe mine»”, a conchis Guzansky.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: