Despre Nepal, o ţară încă împărţită pe caste, cu numeroase religii şi peste o sută de limbi şi dialecte

Interviu cu producătorul de film Kesang Tseten. „Dragă Kesang, o să te mire, poate, dar pe mine nu munţii m-au impresionat în Nepal, ci oamenii. În primul rând, oamenii. Tu, ca nepalez, cum îi vezi pe nepalezi?”

De fapt, nu sunt deloc surprins, pentru că este foarte adevărat, oricât de surprinzător ar părea lucrul acesta spus de mine. Desigur că munţii sunt frumoşi, aşa cum este şi peisajul de la ţară, dar locuri frumoase sunt peste tot. Şi, cu siguranţă, sunt şi oameni buni peste tot, dar... după ce am trăit în Statele Unite şi am călătorit foarte mult în toată lumea, pot spune că nepalezii sunt foarte speciali.

Nepalul este o ţară cu zeci de limbi şi tot atâtea dialecte, cu o serie întreagă de comunităţi cu limbi şi tradiţii distincte, budişti, hinduşi, animişti, şamanişti, este incredibil de divers.

Cei mai mulţi oameni trăiesc unii cu alţii în acelaşi sat, încât este imposibil să nu-ţi atingi umărul de al altuia, care este atât de diferit de tine, în viaţa de zi cu zi. Acest lucru a creat condiţiile pentru ca oamenii să analizeze, să negocieze cine sunt ei şi  cine sunt ceilalţi. Trăind în această diversitate, ei au învăţat să fie toleranţi unii cu alţii. Nu vreau sub niciun chip să spun că este o lume perfectă, în care toţi trăiesc în armonie! Departe de mine acest lucru. Este posibil ca diferenţele să conducă la opusul empatiei. Şi aici, în Nepal, există prejudecăţi, preconcepţii, antipatii, discriminare, dar, în ansamblu, este o chestiune de nuanţă pe care o simţi şi o trăieşti în viaţa de zi cu zi, şi eu cred că este o predispoziţie generală a oamenior de aici către toleranţă şi înţelegere, ba chiar către empatie.

Ştiu că este un teren alunecos să spui că un popor este mai bun decât altul, de aceea eu însumi spun acest lucru cu multă grijă. Dar cred că permanenta negociere cu altul, cu alţii, mai mulţi, a înmuiat în mare măsură machiajul pe care unii şi l-au pus spunând “eu ăsta sunt”.

Am putea spune şi în alt fel, dar nu ar trebui afirmat ca o chestiune de mare mândrie. Această atitudine blândă faţă de sine şi ceilalţi a dus la nepalezi la o oarecare umilinţă, la înclinaţia către sclipici şi către râs.

Până să ajung aici, habar n-aveam că societatea nepaleză este, continuă să fie împărţită pe caste. Vorbeşte-mi, te rog, despre lucrul acesta.

Statul Nepalez, aşa cum este el astăzi, a apărut doar spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. De-a lungul secolelor, elementele culturii de castă a vecinilor  s-au răspândit şi în Nepal. Sistemul de caste  este  o divizare a oamenilor pe ranguri ierarhice, în funcţie de gradul de curăţenie exterioară (castele inferioare sunt mai murdare decât cele superioare, la îndemâna cărora se află mai multe mijloace de a se purifica). Cele mai multe societăţi hinduse, aşa cum se ştie, au sistemul de castă ca trăsătură definitorie.  

În timp, pe măsură ce hinduismul a continuat să se răspândească, practicile sale au concurat cu tradiţii care existau şi care de multe ori prevalau.

A fost o tendinţă care s-a consolidat odată cu crearea statului nepalez de către regii Shah, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. Procesul de “sanscritizare” s-a produs de-a lungul secolelor, eclipsând tradiţiile existente. Şi astfel s-a înrădăcinat societatea bazată pe caste.

În secolul al XIX-lea, această tendinţă şi-a găsit expresia finală în codul de legi al Nepalului, care a poziţionat fiecare comunitate şi individ într-o ierarhie de castă, cu casta preoţilor Brahmani şi a luptătorilor Chhetri, asemeni sistemului clasic indian, plasate la capătul de sus al totemului. Şi în acelaşi timp erau caste condamnate să fie de neatins, de la ai căror membri ceilalţi să nu accepte nici măcar o cană de apă. Toţi erau scalaţi în raport cu gradul de murdărie. Era un sistem foarte elaborat, prin care tu erai menit să stai la locul tău şi să-i respecţi pe cei din castele superioare; un sistem care stabilea cine cu cine se poate căsători, în care, pentru aceeaşi infracţiune, pedepsele erau diferite, în funcţie de castă.

Iar comunităţile, care nu erau esenţialmente hinduse şi care aveau propriile lor tradiţii şi practici religioase, au dobândit, prin suprapunere, sistemul de caste. Astfel, prin lege, au apărut grupuri poziţionate ca băutori de alcool care pot fi înrobiţi, şi altele, de băutori de alcool care nu pot fi înrobiţi. Băutul alcoolului sau mâncatul cărnii de vacă fiind asociate cu castele de mijloc şi cele inferioare, aceste fapte fiind considerate profund poluante. 

Sistemul de caste a fost în mod oficial şi legal abolit în 1963, dar valorile de castă persistă. În zonele urbane, unde oamenii sunt educaţi, au profesii moderne, şi-a făcut loc ideea de clase sociale, bazată însă şi ea pe atitudini şi valori de castă. În interiorul ţării, ideea de castă prevalează. Ea este indiciul a ceea ce eşti, dar vine cu valori bazate pe un puternic sens al ierarhiei sancţionat de practica religioasă.

Abordând acest subiect complex într-un mod mai simplu, eu cred că nepalezii sunt aşa cum îi descriam mai devreme, cu calităţi care coexistă, indiferent de cultura de castă, pentru că ei s-au obişnuit să negocieze şi va trece mult timp până ce această cultură se va transforma sau va fi eliminată.  

În urmă cu zece ani, aţi trecut de la monarhie la republică. În ce condiţii şi de ce?

Istoria este ceea ce scriu istoricii, aşa cum spun ei. Într-un fel, revoluţia care a adus această republică este o rescriere a istoriei de către poporul nepalez, ca reacţie la cele două secole de conducere feudală, caracterizate de un regim politic şi cultural dominant, reprezentat de monarhie. Dominaţia naţiunii hinduse a eclipsat si suprimat multitudinea comunităţilor etnice şi orientările lor culturale. Conducătorii voiau să pară că ţara este acolo pentru ei şi că simpla lor prezenţă era o manifestare de generozitate. 

Guvernul aproape că nu-şi făcea simţită prezenţa în mare parte a ţării. Totul era concentrat in Kathmandu, cu foarte puţină descentralizare a puterii şi, ca atare, cu foarte puţină dezvoltare în teritoriu. În plus, cele mai multe comunităţi etnice, femeile şi castele inferioare erau marginalizate. Acestea au fost condiţiile care au dus  la revoluţie şi la înlăturarea monarhiei vechi de 200 de ani, la sfârşitul erei feudale şi la instalarea treptată a unei culturi democratice.

Nepalezii au, din câte mi-am putut da seama, foarte puţin, ca să nu spun că sunt foarte săraci. Dar se mulţumesc ei cu puţin? Dacă nu, ce şanse au s-o ducă mai bine în viitor?

Este greu de crezut că un popor este mulţumit cu ceea ce are, dar într-un anume fel nepalezii se descurcă extrem de bine, în ciuda sărăciei materiale. Ca popor, ei nu au fost obişnuiţi să primească mult de la conducători, aşa că şi-au dus viaţa fără să aştepte prea mult de la ei. Acest fapt, împreună cu capacitatea lor de a obţine totul cu încetul, cu rezistenţa lor şi cu predispoziţia către veselie, i-a ajutat sa-şi gestioneze decent viaţa. 

Dar, desigur, acest lucru are valoare de generalitate. Nimeni nu este cu adevărat satisfăcut dacă duce lipsă de hrană şi adăpost. Şi evenimentele politice din ultimele decenii, cu precădere revoluţia, în care maoiştii au jucat un rol semnificativ, trebuie să fi avut un impact major în a-i face pe oameni să-şi pună întrebări şi să-şi manifeste, dacă vrei, nemulţumirile.

De-a lungul timpului, oamenii şi-au dat tot mai bine seama  că au dreptul la mai mult, că au conducători care nu le servesc interesele. Aceasta a condus la o schimbare majoră de mentalitate. Astfel ei au cerut o nouă constituţie, care să reflecte schimbările şi cerinţele lor, dar care nu este încă gata. O constituţie care să stabilească o mai bună reprezentare a grupurilor ce, în mod tradiţional, sunt marginalizate, respectiv comunităţile etnice, femeile şi daliţii, reprezentanţii castei celei mai de jos. Intr-un fel, nepalezii au devenit mai realişti cu privire la liderii lor, ceea ce reprezintă o schimbare faţă de vechea practică de a-i venera doar pentru statutul lor de conducători, practică în care ierarhia şi fatalismul erau elemente de bază.  

Spiritualitatea îi ajută oare pe nepalezi să suporte mai uşor lipsurile materiale ale existenţei lor cotidiene?

Un astfel de lucru este greu de măsurat, dar cred că spiritualitatea este o dimensiune puternic integrată în psihicul oamenilor. Cineva ar putea să întrebe ce înseamnă asta? Un răspuns amplu ar putea fi, cred eu, că viaţa înseamnă mult mai mult decât aparenţa imediată, care este materială, şi că ea contează mult mai mult  decât sinele cuiva. În mod real, cerinţele vieţii ne pun în competiţie şi ne fac agresivi, aspri, la modul ideal, însă, ne dorim cu toţii să trăim în pace.

Nu toată lumea practică pe deplin acest lucru, dar faptul că există o raportare a noastră la viaţa spirituală temperează într-o oarecare măsură emoţiile meschine.

Hinduismul este religia majoritară în Nepal. Pe locul următor se situează buddhismul. Cum se înţeleg cele două?

Această societate este descrisă deseori ca fiind sincretică, în sensul că cele două religii nu doar coexistă, dar împărtăşesc valori comune, pe care le-au luat una de la cealaltă. Ambele tradiţii au venit din India, ambele pun un mare accent pe liniştea interioară şi promovează virtuţiile de a nu face rău, ci bine. Desigur, nicio religie nu ne învaţă să rănim sau să facem rău cuiva. In Nepal, de fapt, mulţi oameni sunt în parte hinduşi , în parte animişti  şi şamanişti, astfel că religia este trăită într-un mod care nu este absolut de un anume fel sau de altul, ci mai degrabă hibrid, un fel de trăieşte şi lasă-i şi pe ceilalţi să trăiască, trăieşte în respect reciproc!

Buddha, apostolul păcii, nu doar propovăduieşte pacea în rândul oamenilor, ci pacea în interiorul nostru şi pune acest lucru ca o pre-condiţie pentru pacea socială. 

Este cultura la nivelul spiritualităţii în ţara ta?

Este greu de descris o cultură ca fiind înaltă sau joasă, dar cred că înţeleg ce vrei să spui. Nepalul este foarte bogat în culturi. Aşa cum spuneam mai devreme, există o multitudine de comunităţi în Nepal, vorbind mai mult de 100 de limbi. Felul în care comunităţile individuale negociază între ele s-a adăugat la diversitatea politică şi culturală şi acest lucru este fascinant.

Nu este surprinzător faptul ca Nepalul a fost un rai pentru tot felul de antropologi încă de la începutul anilor 50, când s-a deschis cu adevărat către lume. De fapt, antropologii i-au dat o mare mână de ajutor în a-l face cunoscut lumii. Şi, ca să revin la întrebarea ta, cultura şi culturile sunt alimentate şi susţinute în mod semnificativ de tradiţiile religioase, fie că este vorba de hinduism, buddhism sau de alte credinţe, cum ar fi  animismul sau şamanismul, ori, de ce nu, creştinismul sau islamismul.

Dar cinematografia, pe care presupun că o cunoşti cel mai bine?    

Există o număr destul de mare de filme comerciale produse în Nepal. Cam 100 de filme pe an. Cele mai multe sunt inspirate de Bollywood, deşi Bollywood a trecut la o nouă calitate a filmelor sale, ceea ce nu ar permite să facem o comparaţie reală. Aceste producţii sunt relativ ieftine, un buget mediu fiind cam de 50.000 USD per film, cele mai multe fiind realizate în format digital. Piaţa nici nu ar putea duce, în general, filme decât cu un astfel de buget. Audienţa este şi ea destul de limitată. Multe din localităţile din ţară nici nu au săli de cinematograf. Iar cultura cinematografică este foarte tânără, abia la început. Chiar în oraşe, oamenii nu merg la spectacole seara. În general se consideră a fi riscant şi deloc de bun gust să mergi la un show după ora 6 seara! Cinema-ul încă nu şi-a găsit publicul potenţial. Desigur că există încercări inovatoare, în special în Kathmandu şi în alte aşezări urbane, iar producătorii încearcă să găsească formule de succes. Aşa cum îmi spunea un producător de film, provocarea este dacă faci filme pentru rural sau pentru populaţia oraşelor mici, niciunul din aceste două publicuri nefiind considerabil numeros.

În ceea ce priveşte filmele documentare, în mod surprinzător, putem să identificăm un public semnificativ. Desigur, numărul spectatorilor la documentare nu este măsurat adeseori, deci dimensiunile totale ale audienţei rămân foarte reduse. Pe de o parte, lumea spune că preferă  “reprezentări” reale decât ceea ce le oferă obişnuitele showuri de muzică şi dans din filmele comerciale, pe de altă parte, publicul mai educat şi cu discernământ superior este foarte puţin numeros. Eu sunt un norocos pentru că îmi realizez filmele de cele mai multe ori din finanţări externe. Ele sunt văzute şi aici, în difuzări ocazionale, şi în alte părţi în lume. Şi chiar dacă sunt vizionate doar de câteva mii de spectatori, este bine.

În definitiv, e ceva obişnuit ca pictorii să-şi expună picturile pentru un număr mic de oameni în galerii mici, şi, cu toate acestea, actul cultural este benefic şi pentru artişti, şi pentru societate. Din fericire, există atât de mult material social, atât de multe poveşti care trebuie spuse! Singura “problemă” este că noi trăim într-o lume cu o anume ordine a informaţiei şi lumea dinafară este  interesată  mai degrabă de imagine decât de conţinut. Însă lucrul acesta nu-l putem controla. 

Am văzut două dintre filmele tale şi am înţeles din ele de ce este Nepalul o ţară ce începe să-l doară pe cel care o vizitează. Pe mine, sincer, m-a durut. Spune-mi câteva cuvinte despre felul tău de a te durea. Există vreo posibilitate de vindecare?   

Nu ştiu pe care din filmele mele le-ai văzut, probabil pe cele despre muncitorii migranţi. Despre nepalezii care sunt nevoiţi să plece în ţările din Golf şi să accepte locuri de muncă necalificată sau plătită foarte prost. Chiar şi aşa, oricât de nedrepte ar fi condiţiile, aceste locuri de muncă sunt importante pentru cei care riscă mult ca să plece şi chiar plătesc taxe semnificative pentru asta. Aceasta este realitatea, în lipsa unei lumi mai bune. Şi poate că a face cunoscută această realitate  este un mod de recunoaştere care contribuie la acest sentiment de durere, ce te mişcă sufleteşte. Adevărul este că, indiferent cât de dificil sau de nedrept este, situaţia de a fi forţat să-ţi părăseşti ţara pentru a căuta un loc de muncă are multiple faţete. Când vii în contact cu realitatea complexă de aici îţi impui un prag de acceptare mai indulgent şi totul capătă dimensiuni mai umane, astfel poţi să înţelegi că, deşi fără tragere de inimă, oameni acceptă situaţia lor şi, în mod firesc, realitatea situaţiei te doare, te mişcă, aşa cum spui tu, dincolo de orice ideologie.

Cum se vede, dragă Kesang, lumea asta mare şi parcă tot mai nebună, de la poalele Himalayei?

Tu ai spus-o, Ştefan. Aşa arată: nebună, grăbită, imensă, copleşitoare...Noi suntem oarecum marginalizaţi aici, departe de ceea ce putem numi marea acţiune. Pe de altă parte, această distanţă ne permitem un lung moment de respiro. Această stare contradictorie, ambivalentă, exprimă modul în care vedem lumea.   Nepalezii se simt deseori daţi la o parte, dar, în acelaşi timp, se simt binecuvântaţi  şi protejaţi de această condiţie a lor.