China şi „Secolului umilinţei“: Nu uita niciodată umilirea naţională!
0
„Nu uita niciodată umilirea naţională, întărind apărarea noastră naţională!“, a fost sloganul sub care China a sărbătorit în 2004 „Ziua Educaţiei Naţionale pentru Apărare“.
Această sărbătoare a fost introdusă în 2001 şi este celebrată în fiecare an în cea de-a treia sâmbătă a lunii septembrie. Informal, sărbătoarea este cunoscută sub numele de „Ziua Umilinţei Naţionale“, ea fiind comemorată în jurul datei de 18 septembrie, pentru a aminti de „incidentul“ din 18 septembrie 1931 care a precedat invazia trupelor japoneze în China.
„Ziua Umilinţei Naţionale“ este desigur legată de ceea ce chinezii numesc secolul umilinţei naţionale, un secol pe care nu doresc să-l mai repete vreodată în istoria lor. Sărbătorirea acestei zile este un moment de reafirmare a coeziunii societăţii chineze în jurul simbolurilor naţionale. Pentru a o putea înţelege este necesar să vedem la ce se referă „secolul umilinţei“, ce înseamnă el pentru chinezi şi cum a fost şi este utilizat în discursurile publice ale liderilor politici.
Este o viziune care poate explica, cel puţin parţial, sprijinul larg al populaţiei pentru conducerea Chinei în politica ei externă. La nivelul societăţilor occidentale – mirate de curând de sprijinul ruşilor pentru preşedintele lor în războiul împotriva Ucrainei –, care au tendinţa de a privi evenimentele, faptele, fenomenele exclusiv prin prisma propriilor valori şi credinţe, acest sprijin al populaţiei este puţin perceput şi înţeles.
Ce înseamnă „Secolul umilinţei” (百年国耻)?
Foto: Căderea unui Imperiu: infanteria regimului Qing mânuind flinte, luptă cu forţele britanice în bătălia de la Chinkiang în timpul Primului Război al Opiului (1839-1842). Sursa aici.
Această sintagmă „secolul umilinţei“ intrată în cultura şi în mentalul chinezilor denumeşte perioada în care puterile occidentale, Rusia şi Japonia au intervenit în China. Ea a început în timpul primului război al opiumului din anul 1839, când atunci când Anglia a invadat sudul Chinei, a continuat pe parcursul secolului al XIX-lea şi în prima parte a secolului XX, când statul chinez a fost nevoit să încheie tratate nefavorabile cu puteri străine atacatoare, a culminat cu atrocităţile comise de Japonia în Manchuria în anii ’30 ai secolului XX şi perpetuate în perioada celui de-al doilea război mondial şi s-a finalizat odată cu eliberarea Chinei de trupele străine şi cu victoria comuniştilor chinezi care au proclamat Republica Populară Chineză în anul 1949.
China, de-a lungul istoriei ei multimilenare, s-a perceput întotdeauna ca centrul lumii, celelalte naţii fiind considerate inferioare şi trebuind să practice „ritualul ploconirii“, prin care recunoşteau superioritatea împăratului Chinei. Dezvoltându-se izolat de naţiunile europene, China şi-a perpetuat această credinţă despre ea însăşi, că este ţara cea mai importantă şi mai puternică. Cu statele vecine a dezvoltat un sistem de relaţii tributare şi în rarele contacte cu state mai depărtate au spus clar că aşteaptă aceeaşi consideraţie pentru împăratul lor pe care o aveau din partea statelor tributare.
Contactul cu statele europene – care între timp se dezvoltaseră economic şi industrial mult peste China – din secolul al XIX-lea a fost un şoc pentru imperiul chinez. Începând cu primul război al opiumului din 1839, China a pierdut luptele cu armatele moderne ale timpului, în acest caz cu Marea Britanie, şi a fost nevoită să practice o politică de deschidere faţă de imperiile europene, cărora li s-a alăturat ulterior Japonia. Rând pe rând, Imperiul chinez a pierdut controlul asupra unor porturi de-a lungul coastelor chineze şi a fluviului Yangtze, asupra cărora puterile străine aveau drepturi privilegiate dar a ajuns şi să piardă în întregime teritorii extinse, printre care şi Hong Kong-ul. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea Japonia, la rândul ei, a preluat controlul asupra Taiwanului, Coreei şi a Manciuriei (pentru ca mai târziu, în anii ’30 ai secolului XX să pătrundă şi mai adânc în interiorul Chinei). Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia, Austria, Statele Unite, Rusia, Japonia beneficiau de concesiuni asupra unor sectoare economice chineze importante, precum căile ferate, controlau zone mari din China, din nord până în sudul ţării şi obţinuseră despăgubiri importante în urma conflictelor armate pe care le câştigaseră cu Imperiul chinez.
Toate acestea au condus la o slăbire nemaiîntâlnită a statului chinez în faţa unor forţe străine. Rezultatul a fost căderea Imperiului Qing şi proclamarea ulterioară a republicii în 1912. Acest moment nu a fost unul de reconstituire şi întărire a statului chinez, din contră, următoarele decenii au fost unele caracterizate de numeroase lupte interne de care au profitat în continuare forţe străine, Japonia ocupând o parte importantă a Chinei în perioada celui de-al doilea război mondial care, în istoria Chinei, este cunoscut ca al doilea război sino-japonez. Finalul războiului mondial a generat războiul civil dintre naţionalişti şi comunişti, pentru ca doar la finalul acestuia, soldat în 1949, cu victoria Partidului Comunist Chinez, statul chinez să fie refăcut după noua ideologie a partidului câştigător. Proclamarea Republicii Populare Chineze la 1 octombrie 1949 este data oficială la care chinezii consideră că s-a terminat „secolul umilinţei naţionale“.
Această viziune asupra „secolului umilinţei“ este centrată asupra statului chinez şi asupra pierderilor pe care le-a suferit în acest secol. Ea trece însă cu totul sub tăcere aspectele pozitive ale interacţiunii dintre China şi ţările dezvoltate, evidenţiate de mai mulţi cercetători ai spaţiului sinic. Contactul Imperiului chinez cu imperiile europene i-au silit pe chinezi să conştientizeze gradul de înapoiere economică în care se aflau. Această realitate nu a fost luată în considerare de chinezi decenii la rând după sfârşitul primului război al opiumului, ei continuând să creadă cu tărie în superioritatea lor, chiar în faţa evidenţei dată de pierderea conflictelor armate. Răscoala boxerilor (1899-1900) va fi cea care îi va convinge pe mulţi lideri chinezi că tehnica şi echipamentul occidentalilor le este net superior. În timpul acestei răscoale, chinezii au luptat cu mâinile goale, bazându-se pe tehnicile artelor marţiale, cu armele moderne de care dispuneau atunci occidentalii, puşti şi tunuri, fiind desigur învinşi. După acest moment a început prima modernizare mai serioasă a armatei chineze, continuată în limita posibilităţilor economice ale ţării, pe parcursul deceniilor următoare. Chinezii au ştiut astfel să beneficieze de contactul cu imperiile moderne, învăţând şi preluând elementele dezvoltării economice occidentale care i-au ajutat să-şi dezvolte propriul stat.
Semnificaţia „secolului umilinţei” pentru chinezi
Foto: Caricatură franceză de la sfârşitul secolului al XIX-lea, numită China: Tortul Regilor şi al Împăraţilor, care îi arată pe împăratul Franţei, Regina Marii Britanii, Kaiser-ul Germaniei, Ţarul Rusiei şi Împăratul Japoniei cum împart China. Caricatura a fost intens utilizată de chinezi în asociere cu întregul „secol al umilinţei“. Sursa: Visualizing Cultures.
Chinezii au o legătură aparte cu istoria lor, aşa cum o scriu şi o percep ei înşişi, şi raportarea la aceasta are cu mult mai multe semnificaţii decât în alte ţări. Întotdeauna ei au fost mândri de istoria lor îndelungată. Toate naţiunile au un mit fondator de la care îşi revendică existenţa şi dezvoltarea. În cazul chinezilor însă, pare să nu existe, pentru că, aşa cum remarca şi Henry Kissinger, o caracteristică a civilizaţiei lor este aceea de a se confunda cu istoria însăşi. Longevitatea lor milenară şi „izolarea“ asumată în care s-au dezvoltat, le-a creat chinezilor o imagine aparte despre ei înşişi, rezumată de conceptul Imperiului de Mijloc ca centru al lumii. „În istoria sa multimilenară, China nu a fost niciodată obligată să aibă de-a face cu alte ţări sau civilizaţii comparabile cu ea în amploare şi rafinament.“ Chinezii sunt mândrii de civilizaţia lor ce durează din antichitate, cu un trecut glorios şi o bogată moştenire culturală care a fost încorporată în procesul de formare a identităţii naţionale chineze. Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, China, prin dinastia Qing dominase Estul Asiei, continuând tradiţia milenară a Imperiului de Mijloc.
Decăderea din secolul al XIX-lea a fost atât de abruptă, încât a fost greu de asimilat atât de chinezii simpli cât şi de elitele conducătoare. Ei consideră şi astăzi că nu există nicio naţiune care să fi decăzut atât de mult ca a lor în „secolul umilinţei“, de la un imperiu vast la un stat sfârtecat şi/sau ocupat de străini. Această decădere le-a afectat demnitatea naţională, resimţită la nivelul indivizilor şi al statului.
De asemenea, centralitatea statului în diversele forme pe care le-a îmbrăcat de-a lungul timpului, a constituit permanent un reper pentru societatea chineză. Chiar în perioadele de divizare a imperiului, chinezii au avut întotdeauna ca reper propriu monarhia chineză. Este un mod de gândire specific unei societăţi care a valorizat cu prioritate statul şi comunitatea în dauna individului.
„Secolul umilinţei“ are o strânsă legătură cu credinţa chinezilor despre ei înşişi şi cu memoria istorică care a fost cultivată atât la nivel individual cât şi la nivel oficial. În antiteză cu credinţa despre propria lor superioritate naturală, „secolul umilinţei“ a devenit o perioadă care le-a afectat demnitatea chinezilor iar istoria ei a fost perpetuată atât la nivel individual – prin povestirile transmise la nivel individual, din generaţie în generaţie, de obicei între membrii familiilor -, printr-o întreagă literatură care a apărut ulterior şi care evoca experienţe personale trăite în „secolul umilinţei“, cât şi la nivel oficial. Astfel, chinezii percep acest secol al umilinţei ca pe singurul secol din istoria lor, când China a fost atacată, agresată şi împărţită de puteri străine.
„Secolul umilinţei“ este folosit pentru a-i învăţa pe chinezi cine sunt şi cum arată lumea“, scrie profesorul Zheng Wang într-o lucrare intitulată Never Forget National Humiliation: Historical Memory in Chinese Politics and Foreign Relations. În opinia profesorului chinez care este director al Centrului pentru Pace şi Studiul Conflictelor şi profesor la Şcoala de Diplomaţie şi Relaţii Internaţionale a Universităţii Seton Hall din Statele Unite, semnificaţia acestei sintagme pentru chinezi este una specială; ea face parte din aşa-numita „cultură profundă“, ce înglobează valori, norme, înţelesuri şi este opusă „culturii de suprafaţă“ care include obiceiuri, tradiţii etc. Memoria istorică asociată „secolului umilinţei“ a devenit de-a lungul deceniilor „o normă socială construită... care influenţează gândurile şi acţiunile oamenilor.“ Această memorie istorică transmisă din generaţie în generaţie este cea care explică, în opinia profesorului Zheng Wang, susţinerea pe care tinerii chinezi de astăzi, şcoliţi în prestigioase universităţi occidentale, o au şi o afirmă pentru conducerea actuală a Chinei.
Pentru cercetătorii occidentali, tăria acestei sintagme în mentalul colectiv chinez are de-a face cu naţionalismul şi cu propaganda Partidului Comunist Chinez ce utilizează intens simbolurile istorice în folosul propriu. Cartea profesorului britanic William A. Callahan, China: The Pessoptimist Nation este revelatoare în acest sens: „Departamentul Central de Propaganda al Partidului Comunist Chinez (PCC) foloseşte marea naraţiune a Secolului Umilirii Naţionale pentru a socializa poporul chinez în patrioţi care trebuie să lupte continuu împotriva forţelor străine ostile.“
Profesorul Zheng Wang susţine însă altceva: poveştile despre „secolul umilinţei“ au fost transmise în diferite forme de chinezii înşişi la nivel individual, în cadrul familiilor, texte istorice, literare etc. Ea există şi este transmisă prin diferite forme ale culturii populare chineze. Sentimentul umilinţei naţionale exista aşadar în societatea chineză iar PCC-ul nu a făcut decât să-l preia şi să-l propage într-o multitudine de forme: campanii de educare naţională, muzee, monumente şi alte locuri comemorative, sărbători şi zile naţionale etc. Este ceea ce susţine şi profesorul britanic David Scott, autor a două volume despre China: „Liderii Republicii Populare Chineze au folosit şi încurajat discursul umilinţei, dar nu ei l-au creat; el exista deja.“
Utilizarea „secolului umilinţei“ de elita politică
Foto: sursa aici.
Sentimentul umilinţei naţionale şi discursul asociat acestuia a fost folosit de toţi preşedinţii Chinei, chiar înainte ca „secolul umilinţei“ să se sfârşească! Primul preşedinte al Republicii, considerat „părintele fondator şi tatăl Chinei moderne“, Sun Yat-Sen dar şi Chiang Kai-Shek, conducătorul guvernului naţionalist al Chinei între 1928 şi 1949 au exprimat adesea în discursurile lor sentimentul umilinţei naţionale şi dorinţa ca statul chinez să fie eliberat de forţele străine ocupante, să devină independent şi să-şi recapete din nou forţa şi demnitatea în lumea civilizată.
Ulterior, în octombrie 1949, Mao Zedong, în timpul discursului în care proclama Republica Populară Chineză a vorbit despre „secolul umilinţei“ în termenii ideologiei marxist-leniniste, evocând „opresiunea şi exploatarea imperialismului străin.“ Este momentul care e considerat că a însemnat sfârşitul „secolului umilinţei“ şi începutul utilizării lui la cel mai înalt nivel politic. Cu toate acestea, Mao s-a referit ulterior foarte rar la această perioadă din istoria Chinei şi nici nu a folosit sintagma în scop politic. În schimb, urmaşul lui Mao, Deng Xioaping făcea adesea referiri la „secolului umilinţei“ în timpul discursurilor sale, şi mai ales la ce trebuie să înveţe chinezii din acest secol, subliniind constant ceea ce considera că i-a lipsit Chinei în acea perioadă, şi anume respectul pe care ea l-a arătat altor popoare şi de care nu s-a bucurat în „secolului umilinţei“: „chinezii nu vor mai fi intimidaţi... ei s-au simţit inferiori mai mult de un secol, dar acum... s-au ridicat în picioare“. Şi succesorii lui Deng Xiaoping au dus mai departe acest tip de discurs, atât Jiang Zemin, Hu Jintao, prim miniştrii şi alţi lideri ai statului.
Multe oficialităţi ale statului chinez au subliniat adesea importanţa acestei perioade din istorie pentru memoria colectivă a Chinei. Una din reacţiile populaţiei la reamintirea constantă a realităţilor „secolului umilinţei“ este o hipersensibilitate la orice dezbatere despre integritatea teritorială, suveranitate şi respect tocmai din cauza acestei perioade de umilinţă în faţa străinilor pe care au suportat-o timp de un secol. Pe de altă parte, întoarcerea Hong Kong-ului la China este celebrată în fiecare an ca dovadă a depăşirii umilinţelor la care a fost supus poporul chinez.
Şi preşedintele Xi Jinping a utilizat sintagma, dar el este cel care a produs o schimbare importantă vizavi de aceasta. Cu ocazia sărbătoririi centenarului Partidului Comunist Chinez, în iulie 2021, preşedintele Xi a spus: „Nu vom mai permite niciodată vreunei forţe străine să ne agreseze, să ne asuprească sau să ne subjuge. Oricine ar încerca să facă acest lucru se va găsi pe un curs de coliziune cu un mare zid de oţel forjat de peste 1,4 miliarde de chinezi.“ De ce este semnificativ acest discurs? „Secolul umilinţei“ pare să fi indus chinezilor un sentiment de inferioritate faţă de naţiunile occidentale şi Japonia, perpetuat de-a lungul deceniilor după proclamarea RPC, dată fiind înapoierea economică a ţării. După creşterea economică explozivă pe care a înregistrat-o China în ultimele decenii, care a adus-o în postura de a doua economie a lumii, liderii chinezi consideră că a sosit momentul ca inclusiv populaţia să scape de acest sentiment de inferioritate faţă de occidentali.
Acest tip de discurs îl regăsim inclusiv în presa chineză de limbă engleză care-l foloseşte pentru a ataca Occidentul. „Chinezii au ieşit din patosul secolului de umilire, deşi Occidentul pare că doreşte ca secolul său de agresiune să continue. În mod ironic, acele puteri occidentale care obligau ţările să-şi deschidă piaţa, îmbrăţişează acum populismul şi protecţionismul împotriva globalizării şi consideră cultura străină o formă de forţă invazivă sinistră. Este chinezul care nu poate arunca umbra suferinţelor trecute sau este Occidentul care nu poate face faţă în mod egal altor civilizaţii?“, scria cotidianul Global Times, într-un articol sugestiv intitutat „Este China încă bântuită de secolul umilinţei?“. Iar China Daily scria în noiembrie 2021 că „poporul chinez s-a ridicat, scuturând secolul umilinţei, coroborând ideea că fără Partidul Comunist, nu ar exista Noua China“. De altfel, ieşirea din „secolul umilinţei“ este asociată de chinezi cu Partidul Comunist Chinez, partidul fiind cel care a pus capăt acestei perioade negre din istoria Chinei iar această conexiune fiind propagată intens de mass media.
„Secolul umilinţei“ a rămas în memoria istorică a chinezilor ca singura perioadă neagră din istoria lor. El este asociat intrinsec cu puterile străine care au impus Chinei tratate inegale, pierderi materiale şi teritoriale. Fie ca au depăşit sau nu „trauma secolului umilinţei“, pe care chinezii oricum nu vor să o uite, ei rezonează puternic la discursul oficial pe această temă ca şi la orice discurs care promovează suveranitatea naţională în relaţionare cu orice putere străină.
*Cristina Vohn este doctor al Universităţii din Bucureşti şi cercetător ştiinţific la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române.
Se încarcă comentariile...
