Cele două Chine (I)

Problema cu Taiwanul nu e că ar fi vreun duşman tradiţional al Chinei. Sau că ar fi pur şi simplu „pământ chinezesc” încarnat în vreo republică secesionistă. Nu. Problema cu Taiwanul este că oficial el s-a considerat, timp de vreo 50 de ani, „adevărata Chină”.

Că nu e nevoie să raportezi chinezilor dacă vrei să vizitezi Taiwanul e clar. Că multe ţări recunosc Taiwanul ca entitate economică şi comercială e la fel de clar. Dar la fel de limpede este că doar puţin peste 20 de ţări recunosc formal Taiwanul ca stat. Cei interesaţi pot găsi singuri lista acestora pe net. Nu sunt ceea ce s-ar numi nişte „puteri” şi cele mai multe dintre ele au justificări ideologice sau economice pentru această recunoaştere.

Până la urmă, faptul că patru deputaţi români au vizitat Taipei-ul nu e chiar aşa o tragedie. Doar că s-a întâmplat cu paşapoarte diplomatice, doar că nu era foarte clar în ce calitate se aflau acolo... Şi chinezii sunt extrem de sensibili la atitudinile prea prieteneşti faţă de insula rebelă. Una peste alta, suntem extrem de departe de a fi fructificat mult trâmbiţata prietenie româno-chineză ca să putem spune că epuizaserăm toate oportunităţile economice de acolo şi nu mai aveam unde altundeva să mergem decât în Taiwan.

Până la urmă, şi participanţii la „excursie” au explicat că nu au ieşit din cadrele în care UE tratează relaţia cu insula de la sud de China şi că demersul lor nu angajează cu nimic părăsirea de către România a politicii „o singură Chină”. Pe undeva e un fel de mult zgomot pentru nimic. Doar că, având în vedere sensibilităţile chinezilor şi relaţia China-România (despre ambele vom vorbi în continuare) era mai simplu să vizităm alte destinaţii exotice. De preferinţă unele care să fie membre ONU şi recunoscute de mai toate statele de pe planetă. Nu că ar trebui să ne ploconim la chinezi, dar nici să creăm situaţii jenante diplomatic fără nicio miză reală.

Diplomatic vorbind, există o simpatie reciprocă între China şi România. Un gest de acest tip va stârni mai multă vâlvă la prietenii noştri de la celălalt capăt al Eurasiei dacă e făcut de nişte oficiali români decât dacă ar fi făcut de austrieci, cehi sau francezi. E această simpatie la mijloc, care îţi poate da avantaje diplomatice, dar şi atenţie la gesturi care, făcute de alţii, ar trece neobservate. Ştiţi cum e în lumea diplomatică: se dau semnale, se primesc semnale.

Dar decât să îi judecăm, fie pe unii, fie pe ceilalţi, să vedem care e povestea, înainte să se facă vreun film China, Taiwanul şi ardelenii.

(Sondajele INSCOP-Adevărul despre România din februarie-martie arătau China drept o ţară în privinţa căreia românii au mai degrabă o părere pozitivă, e drept, după principalele state occidentale. Dacă ţinem cont de faptul că vorbim depre o ţară până la urmă comunistă - cu nuanţele de rigoare, desigur - şi despre o ţară care ne aduce mult aminte de regimul Ceauşescu, înregistrarea unei asemenea simpatii este totuşi spectaculoasă.)

Problema cu Taiwanul nu e că ar fi vreun duşman tradiţional al Chinei. Sau că ar fi pur şi simplu „pământ chinezesc” încarnat în vreo republică secesionistă. Nu. Problema cu Taiwanul este că oficial el s-a considerat, timp de vreo 50 de ani, „adevărata Chină” (după 2000, pretenţia Taipeiului de a reprezenta China legitimă s-a mai estompat ca urmare a unor schimbări în politica internă).

Multă lume ştie de Republica Populară Chineză, dar puţină lume ştie că Taipeiul încă este capitala Republicii China, adică Taiwanul, care timp de vreo 20 ani după al doilea război mondial a fost considerată China legitimă de către ONU, cu sprijin puternic de la occidentali. Sună cam ca în Caragiale pentru cei care nu ştiu povestea, dar din 1945 până spre începutul anilor 70 (şi după) erau două Chine, nu una. Cumva paradoxal însă, ambele susţineau politici tip „o singură Chină”, fiecare considerând că este adevărata Chină. Sciziunea s-a produs, clasic pentru acea perioadă şi pentru zonă, pe fondul războiului civil dintre „roşii” şi „albi”, imediat după al doilea război mondial. În China, norocul „albilor” a fost că s-au baricadat pe insula Taiwan, în condiţiile în care la vremea aceea capacitatea navală a nou instituitei republici populare era neglijabilă. Dar salvarea de atunci a fost şi blestemul de după, „China albă” pierzând treptat orice şansă de a reveni la întinderea teritorială a veritabilei Chine şi rămânând până la urmă şi fără locul din comunitatea internaţională. Filmul evenimentelor ar fi următorul: spre sfârşitul ultimului război mondial, Roosevelt se încăpăţânează să creadă că diferenţele ideologice dintre capitalism şi comunism nu sunt ireductibile. Nu prevede un război ideologic după înfrângerea Axei şi crede că ordinea postbelică poate fi pusă în grija „celor patru poliţişti”: SUA, Marea Britanie, URSS, China. Nu se vorbea încă de zone de influenţă, ci mai degrabă despre un concert global al puterilor. Locul Chinei la acea dată între cei patru „poliţişti” era discutabil – nu arătau multe direcţia în care ţara va evolua şi nici poziţia de putere pe care o va clama în curând. Simpatia familiei Roosevelt pentru drama Chinei moderne, convingerea că o ţară de mărimea acesteia putea fi un pivot al ordinii în Extremul Orient, dar şi relaţia directă a „marilor” epocii cu generalissimul Chiang Kai-Shek – „şeful” naţionaliştilor din China şi cel pe care cam toţi îl vedeau liderul statului chinez reunificat după război – toate au contat în aşezarea Chinei la „masa bogaţilor”.

La vremea aceea, China încheia războiul împotriva invadatorilor japonezi cu un front unit al naţionaliştilor lui Chiang Kai-Shek şi al comuniştilor (cu care naţionaliştii purtaseră un război civil în anii 20-30). Sfârşitul războiului mondial readuce războiul civil în China, pe care de data aceasta „naţionaliştii” îl pierd în 1949 – generalissimul, o parte a administraţiei, a armatei sale şi, evident, civili, se retrag în insula Taiwan. O dată cu ei „se mută” pe insulă şi Republica China, pe care Chiang Kai-Shek o condusese între 1928-1948. Vă daţi seama ce fericire pe localnicii insulei căreia i-a crescut populaţia peste noapte. Mai ales că generalissimul era totuşi un dictator şi a condus ţara până prin 1975.

Partea continentală a Chinei a devenit „China nouă”, Republica Populară Chineză a lui Mao. Treptat, China este tot mai proeminentă în cadrul blocului comunist, ajunge să dezvolte o poziţie aparte de Moscova şi, să nu uităm, dezvoltă armament nuclear. Republica China (Taiwanul), redusă la dimensiunea unei insule, rămâne membră ONU, ba chiar a Consiliului de Securitate. Nimeni nu prevăzuse în 1945 că un stat membru ar putea ajunge la nici o zecime din propriul teritoriu. Captiv în trecut, Taiwanul îşi foloseşte şi dreptul de veto în 1955, când se opune admiterii Mongoliei comuniste în ONU. Motivaţia era haioasă: micul Taiwan, care revendica şi China continentală, nu uitase că Mongolia aparţinuse şi ea Chinei, deci era tot a sa. Şi aşa ajunsese Taiwanul să revendice aproape jumătate din Asia. Totul până în 1971, când devine clar pentru toată lumea că adevărata Chină e China, nu Taiwanul. Rezoluţia 2758 din 25 octombrie 1971 recunoaştea ca reprezentant unic al Chinei în ONU Beijingul (Republica Populară Chineză). De unde era până şi în Consiliul de Securitate, Taiwanul ajunsese să nu mai fie recunoscut  nici măcar ca stat. Consecinţă a propriei „one China policy” şi a faptului că a păstrat steagul Republicii China din perioada interbelică.

Despre ce legătură a avut România cu povestea asta, în episodul următor...