Către noua lume bipolară: China versus India

FOTO EPA-EFE

Istoria nefiind materia preferată de americani, SUA nu au ştiut, probabil, că, până la 1820, China a fost, timp de mai mult de două mii de ani, prima putere economică a lumii, cu în jur de o pătrime din produsul global.

Spre deosebire de camarazii din cele 13 colonii, când au cucerit sudul Asiei, britanicii, mai vexaţi în ceea ce priveşte meandrele trecutului, au realizat imediat că India, altă putere care provoacă dureri de cap în prezent, era şi ea pe acolo, între forţele economice ale lumii.

Aşa că una din primele măsuri luate de Imperiul britanic, prin onorabilii săi reprezentanţi pe sub-continentul indian, a fost să distrugă puternica industrie textilă indiană, cea care îmbrăca majoritatea lumii secolului 19.

Astfel, industria textilă britanică, principala componentă şi beneficiară a Revoluţiei Industriale, a luat aripi. Şi, desigur, şi Revoluţia Industrială propriu-zisă.

O spune Shashi Tharoor, un diplomat şi politician indian, fost secretar general adjunct al ONU, care afirmă că atunci când britanicii au acostat pe ţărmurile indiene, înainte de a intra fără bilet la Taj Mahal, undeva, pe la 1750, India producea 23% din PIB-ul global.

Când au plecat, după cel de-al doilea război mondial şi partiţia indo-pakistaneză, primul Brexit britanic, PIB-ul Indiei a ajuns la 4%.

Procentele adunate ale Chinei şi Indiei erau, probabil, în prima jumătate a secolului 19,  undeva la 40-45% din economia lumii, în acord cu procentul de populaţie. Aşa era atunci, înainte de Revoluţia Industrială.

Lumea era dezvoltată mai mult pe orizontală.

Sigur, ulterior, procentele Indiei s-au mutat în altă parte. Ca şi ale Chinei.

Să ne concentrăm, însă, pe China.

Cazul Chinei a fost mai acut, pentru că el s-a petrecut  în doar jumătate din perioada în care India a fost colonie. Şi nu au fost numai britanici printre vizitatori. Ruşi, japonezi, francezi.

Dacă v-a plăcut berea Tsingtao, e bine de ştiut că e o marcă introdusă de germani, acum mai mult de 100 de ani, când erau şi ei pe acolo, pe litoralul chinez.

Ştiu că istoria nu mai este de mult o materie interesantă, prea multe date, prea puţine învăţăminte. Prea multe lucruri arătate doar pe partea însorită.

Cert e că la începutul anilor 90, PIB-ul chinez pe cap de locuitor era a 70-a parte din cel al SUA.

Şi trecuseră deja 10 ani de când Deng Xiaoping ridicase stăvilarul transformărilor în China.

Apropo, în 1978, anul de cotitură, PIB-ul Chinei era de 150 miliarde de dolari, în timp ce al Spaniei era de 160 de miliarde. Al României era ceva mai mult de 30 de miliarde. SUA erau, departe, departe, la peste 2,3 trilioane.

În 40 de ani, SUA au crescut de 10 ori, iar China de 100 de ori.

La acest moment, începutul anului 2022, diferenţa este de 5-6 trilioane de dolari între cele două ţări, iar China recuperează în fiecare an aproximativ 1 trilion. Cam cât o Rusie.

Ceea ce aduce perspectiva ca în jurul anilor 2028 – 2030, China să devină prima putere economică a lumii. În termeni reali. În ceea ce priveşte puterea de cumpărare, ea se află deja pe acest loc din 2014.

Cum s-a putut petrece acest lucru? Din cauza istoriei, mai precis a ignorării ei.

FOTO EPA-EFE

Cei 40 de ani de creştere recentă a Chinei se pot împărţi în trei etape:

• primul deceniu, până la căderea comunismului european. Este perioada în care SUA au sprijinit dezvoltarea Chinei pentru că era o contrapondere la URSS;
• 1990 – 2010. SUA au sprijinit dezvoltarea Chinei pentru că era o piaţa uriaşă de desfacere, pentru că avea o forţă de muncă ieftină, au investit şi au făcut transfer de tehnologie ca să se poată produce ieftin şi mult;
• după 2010. În acel an, China a depăşit Japonia, devenind a doua economie a lumii. Woops! Chiar dacă, la acel moment, PIB-ul SUA era de 2,5 ori mai mare decât al Chinei, pentru prima dată Washingtonul a simţit că cineva îi suflă în ceafă. Din ce în ce mai ameninţător.

Până atunci, sintagma ”socialism cu caracteristici chineze” fusese considerată doar o metaforă internă acoperitoare pentru a menţine partidul comunist la putere.

După 2010, ameninţarea a devenit evidentă, nu numai economic, dar şi ideologic. Iar în ultimii ani, colac peste pupăză, chiar şi militar.

Dar au mai trecut câţiva ani şi perspectiva SUA asupra concurentului de pe partea cealaltă de ocean paşnic în nume a devenit mai clară de-abia după ascensiunea la putere a lui Xi Jinping şi implementarea proiectului „Belt and Road Initiative”.

Cel care a arătat că, de această dată, China nu are de gând să rămână în spatele Marelui Zid şi vrea, dimpotrivă, să profite din plin de avantajele globalizării.

SUA ar fi trebuit să ştie o veche zicală de pe vremea lui Napoleon, până la urmă acesta le-a dat Louisiana pe doar 15 milioane de dolari: „Nu întrerupe un inamic care face greşeli”.

SUA nu au ştiut, China da.

SUA nu au ştiut, pentru că americanii, nefiind atenţi la istorie, învăţaţi de Francis Fukuyama că, gata, e „sfârşitul istoriei”, nu au aflat că au mai fost perioade în care a existat o singură putere dominatoare.

Că lumea a fost, pentru un interval, un an, un deceniu, un secol, unipolară.

Şi că acele perioade au fost scurte, la scara istoriei, din ce în ce mai scurte.

Mereu s-a găsit câte un challenger care, aproape de fiecare dată, s-a dovedit mai agil.

Desigur, transferul de putere nu s-a făcut mai niciodată paşnic, deşi violenţa nu a însemnat întotdeauna război.

Suntem din nou în apropierea „momentului zero”. Cel în care  se schimbă stăpânii lumii, cei care scriu regulile şi aplică pedepsele pentru neaplicarea lor.

În care războiul rămâne încă o opţiune.

Nu o înfruntare directă, aşa, ca pe maidanul global, o, nu, ci pentru principii şi aliaţi fideli.

În Asia, tensiunile cresc în jurul Taiwanului, în Europa, în jurul Ucrainei (Rusia nu e în echipa de ştafetă, dar a fost şi crede că mai poate avea un sprint final).

Fereastra de oportunitate pentru SUA e doar de câţiva ani.

De aceea se înregistrează în ultima vreme o anumită febrilitate în a instiga cealaltă parte să facă un pas greşit.

Dacă e, însă, să ne luăm după conflictele ultimului secol, SUA au fost iute la mânie doar când a fost vorba de adversari mărunţi, dar destul de reţinute când o mare putere a fost inamic.

Mai greu s-au pornit motoarele şi în primul şi în al doilea război mondial.

Iar victoria asupra URSS a fost una prin neprezentare.

FOTO Shutterstock

SUA sunt prea obişnuite cu prosperitatea. A fost singura miză adevărată a scurtei lor istorii.

Iar pentru prosperitate, chiar şi în vremuri tensionate, cum sunt cele prezente, în care discursul public este că Regatul de Mijloc, China, a devenit singura mare ameninţare la hegemonia americană, nu strică o creştere a schimburilor comerciale dintre cele două ţări.

Una chiar de 25,1%, în 2021 faţă de 2020, în condiţii de pandemie, şi, cum spuneam, de rivalitate aprinsă, de conflict comercial, sancţiuni etc.

Războiul bate la uşă dar nu-i putem deschide, mai avem ceva de vândut, ceva de cumpărat.

China are nevoie doar de timp şi linişte. Restul va veni de la sine.

Poate către sfârşitul celui de-al treilea mandat al lui Xi Jinping. Sau, poate, al celui de-al doilea al lui Donald Trump (sic!).

Trec anii, nu prea mulţi, şi Fondul Monetar Internaţional va transmite un anunţ pentru un sediu în Shanghai.

Asta e, puterea dominantă va da şi moneda tranzacţiilor internaţionale. Simbolul ei e acesta, ¥, un Y tăiat de două liniuţe, nu strică să-l ştim.

Şi va fi linişte, o perioadă.

Dar, surpriză, un studiu, realizat de Standard Chartered, una din instituţiile bancare internaţionale de prestigiu, specializată pe regiunea asiatică, spune că, în anul 2030, iarăşi se vor agita spiritele.

În acel an, nu e mâine, mai sunt opt ani, India va depăşi şi ea SUA, la PIB-ul calculat după puterea de cumpărare (Paritatea Puterii de Cumpărare / PPC). 20 de ani mai târziu, o va depăşi şi nominal.

Uriaşii lumii s-au trezit după două secole de somnolenţă ca să descopere că scena e deja ocupată şi actorul titular se lasă plecat cu greu.

Şi că nu poate fi decât un înlocuitor.