Şi chinezii visează...

FOTO Captură video

Prezentul articol îşi propune să tălmăcească conceptul «visul chinezesc», să-l pună în corelaţie cu alte concepte, să-i afle rădăcinile şi să-i determine semnificaţiile.

Analiză realizată de Carmen Burcea

Din punct de vedere metodologic, articolul explorează surse primare – discursurile preşedintelui Xi – şi diverse glose pe marginea acestora. Bogata literatură de specialitate, care analizează complexul concept, adevereşte faptul că şi chinezii visează… Şi, deşi resorturile lor sunt distincte de acelea ale americanilor, visele lor se intersectează şi aspiră, în ultimă instanţă, spre împlinirea globală.

• Premise

«Visul chinezesc» – Zhōngguó mèng, 中国梦 – este mai mult decât un slogan politic, este un concept-metaforă care condensează proiectul preşedintelui Xi Jinping pentru viitorul Chinei. De înţelegerea sa depinde înţelegerea administraţiei lui Xi Jinping şi a orientării geopolitice a Chinei. Conceptul a intrat în lexiconul Relaţiilor Internaţionale în urmă cu un deceniu, după desemnarea lui Xi ca Secretar General al Partidului Comunist Chinez (noiembrie, 2012). Ulterior, a fost nuanţat în discursul „Visul chinezesc al renaşterii naţiunii chineze” – Zhōnghuá mínzú wěidà fùxīng de zhōngguó mèng, 中华民族伟大复兴的中国梦– susţinut în cadrul celui de-al XII-lea Congres Naţional al Poporului (martie 2013). În fine, «visul chinezesc» a ajuns să fie inserat în Statutul PCC (2017) şi în Constituţia RPC (2018), ca parte integrantă a gândirii lui Xi. De atunci, a fost asiduu reiterat în discursurile oficiale, fiind relevate deopotrivă reflexele sale în plan intern şi internaţional.

Nici denumirea conceptului şi nici conţinutul ideatic nu sunt întru totul originale. Între potenţialele surse de inspiraţie ale acestei sintagme ar putea figura articolul lui Thomas Friedman despre nevoia Chinei de a-şi croi propriul vis şi cărţile semnate de Helen Wang şi Liu Mingfu despre visele de bunăstare ale chinezilor, respectiv visul Chinei de a se converti într-o superputere (aici şi aici). Concept-cheie al ideologiei lui Xi, «visul chinezesc» se nutreşte din modele, teorii şi idei reprezentative pentru fiecare din cele patru generaţii predecesoare: gândirea lui Mao – Máo Zédōng sīxiǎng, 毛泽东思想; teoria lui Deng Xiaoping – Dèng Xiǎopíng lǐlù, 邓小平理论; «cele trei reprezentări» concepute de Jiang Zemin – Sān gè dàibiǎo, 三个代; «concepţia dezvoltării ştiinţifice» – Kēxué fāzhǎnguā, 科学发展观– şi «societatea armonioasă» năzuită de Hu Jintao – Héxié shèhu, 和谐社会. Xi Jinping le filtrează, le sintetizează şi le upgradează în chip vizionar, făcând totodată recurs constant la istorie şi la cultura tradiţională. Aceasta e chezăşia legitimităţii sale.

Pe aceste pietre de temelie se clădeşte «visul chinezesc» – o naraţiune al cărei fericit deznodământ este prevăzut în două etape, corespunzând «celor două obiective centenare» (formulate de Hu Jintao în cadrul celui de-al XVIII-lea Congres Naţional al PCC (Beijing, noiembrie 2012), aceste două obiective corespund etapelor de renaştere a naţiunii): <>1)2)Acesta este „noul model de relaţii internaţionale” pe care îl propune China, sub conducerea lui Xi Jinping.

• Conotaţii

Pentru prima dată de la victoria lui Mao încoace (1949), chinezii sunt îndemnaţi să viseze şi să-şi împlinească visul. Să viseze acest vis a devenit o datorie patriotică. «Visul chinezesc» a fost proclamat la 29 noiembrie 2012, într-un discurs rostit de preşedintele Xi, în contextul vizitei sale la Muzeul Naţional al Chinei din Piaţa Tiananmen, cu prilejul unei expoziţii sugestiv intitulate «Drumul renaşterii» – o expoziţie „despre trecutul, prezentul şi viitorul naţiunii chineze”. Xi a punctat atunci imperativul recursului la istorie, căci „viitorul şi destinul fiecăruia dintre noi sunt strâns legate de cele ale ţării şi ale naţiunii noastre” [Xi, 2018 – Visul chinezesc al renaşterii naţiunii chineze, 29/11/2012]. De atunci, ocurenţa acestei sintagme în discursurile sale, preluate de mass-media din China (îndeosebi de Agenţia de ştiri Xinhua) şi cercetate de analişti de pretutindeni, indică faptul că acesta este un punct nodal al planului său de guvernare, un catalizator al politicii sale.

În esenţă, Xi vizează prosperitatea economică şi puterea ţării (guójiā fùqiáng, 国家富强), renaşterea naţiunii (mínzú zhènxīng,民族振兴) şi fericirea oamenilor (rénmín xìngfú, 人民幸福). Aceasta este misiunea istorică asumată de noua generaţie a PCC, acestea sunt ţelurile concentrate în metafora visului.

«Visul chinezesc» revendică mândria naţională şi bunăstarea fiecărui individ. În plan pragmatic, s-ar traduce printr-un standard de viaţă mai ridicat – o societate justă, o educaţie mai bună, un loc de muncă stabil, venituri mai mari, un sistem sanitar mai performant, un mediu înconjurător mai sănătos – şi, desigur, prin protagonismul Chinei pe scena geopoliticii mondiale. Xi concentrează, aşadar, într-o sintagmă toate năzuinţele chinezilor: „să fie bogaţi, să fie puternici şi să fie respectaţi”.

China îşi proiectează acest viitor privind înapoi, făureşte acest vis inspirându-se din trecut. Trecutul e cheia de boltă a «visului chinezesc» şi seva germinatoare a viitorului. China aduce în actualitate mitul „vârstei de aur”, aspiră să reediteze măreţia de odinioară şi îşi creează imaginea de Mare Putere în contrast cu declinul hegemoniei americane.

După unii analişti, zhōngguó mèng ar fi o referinţă împrumutată de la puterea rivală – american dream, în accepţiunea dată de James Truslow Adams (The Epic of America, 1931). Însă Xi a respins ideea, afirmând că ţara sa „nu va copia cu servilism modelul de dezvoltare al niciunei ţări” [Xi, 2014: 30]. În realitate, Xi Jinping îşi situează proiecţia într-o ilustră şi străveche genealogie istorică, de peste 5000 de ani de civilizaţie [Xi, 2018 – Discurs în cadrul primei sesiuni a celui de-al XII-lea Congres Naţional al Poporului, 17/03/2013]. El revendică acest vis din trecutul milenar al Chinei, din invenţiile chinezeşti dăruite lumii (ar fi suficient să amintim busola, hârtia şi praful de puşcă) şi îşi proiectează, totodată, revanşa pentru umilinţele îndurate de naţiunea sa din partea puterilor coloniale, după aşa numitul Război al opiului (1839). În jurul acestei idei, a «secolului umilinţei» (1839-1949 – Bǎinián guóchǐ, 百年国耻), s-a creat eposul naţional chinez care legitimează «visul chinezesc» de restaurare a statutul-quo-ului existent în Asia anterior intruziunii Occidentului.

Pentru a da un nou imbold spiritului chinezesc şi sentimentului patriotic, revizuirea istoriei este esenţială. Activarea unei memorii istorice colective şi activarea naţionalismului sunt resorturile intime ale (re)construirii identităţii naţionale, în absenţa căreia visul ar fi o simplă nălucire. În fond, «visul chinezesc» propune reconstituirea gloriei de odinioară, rememorând trecutul şi mitologizând trauma provocată de occidentali şi, ulterior, de invazia japoneză. Este expresia unui naţionalism „pesoptimist” – pesimist şi optimist deopotrivă. Din această perspectivă, «visul chinezesc» apare ca un melanj de nostalgie şi ideal, cu tente revanşarde. Visul Chinei este acela de a-şi redobândi integritatea teritorială (Taiwan, Hong Kong), de a decanta adversităţile istorice, de a învăţa din pildele trecutului şi de a releva lumii virtuţile sale regeneratoare.

Deloc întâmplător, din retrospectiva istoriografică «Drumul renaşterii» – picturi şi sculpturi gigantice care evocă momente cheie din istoria Chinei – au lipsit episoade controversate din istoria recentă, precum Marea foamete provocată de Marele salt înainte (1958-1962), teroarea Revoluţiei culturale (1966-1976) sau represiunea din Piaţa Tiananmen (1989), susceptibile de a ştirbi consensul şi coeziunea. Ori renaşterea Chinei e visul împărtăşit de toţi chinezii: „Visul chinezesc este un vis al ţării, al naţiunii, precum şi al tuturor cetăţenilor chinezi” [Xi, 2018 – Renaşterea naţiunii chineze este un vis împărtăşit de toţi chinezii, 6/06/2014].

«Visul chinezesc» e un soi de creuzet în care se topeşte orice vrajbă şi face să primeze spiritul naţional, ataşamentul faţă de naţiune şi valorile ei tradiţionale. Împlinirea visului presupune unitatea şi angrenarea tuturor chinezilor în aceeaşi direcţie. Fie ei muncitori, agricultori, intelectuali, funcţionari, ofiţeri, antreprenori ş.a. Dincolo de apartenenţa la o etnie sau alta (vezi conflictul din Tibet sau tensiunile cu comunitatea uigurilor), la o generaţie sau alta ori de poziţia în ierarhia socială, ori de locul în care s-ar afla (în patrie sau dincolo de fruntariile ei), toţi chinezii sunt chemaţi să conlucreze spre împlinirea «visului chinezesc». Dacă visul american este un vis individual, în care obiectivele şi eforturile sunt proprii fiecărui individ, «visul chinezesc» este colectiv, este unul şi acelaşi pentru 1,4 miliarde de chinezi, căci destinele individuale se aglutinează în destinul colectiv al naţiunii. Rădăcinile acestei gândiri sunt lesne decelabile în cultura colectivistă tradiţională.

Ethosul chinezesc e cristalizat de clasa muncitoare, considerată a fi forţa motrice capabilă să transpună în realitate visul: „Clasa muncitoare este clasa conducătoare a Chinei”. Este exaltată etica muncii, este susţinută meritocraţia, iar sârguinţa şi puterea creatoare sunt sublimate. Sindicatele au rol de liant între conducerea PCC şi acest pilastru de temelie al naţiunii. Muncitorilor, artefici ai «socialismului cu specific chinezesc», le revine misiunea de a asigura progresul Chinei contemporane, condiţie sine qua non pentru dobândirea puterii şi instaurarea armoniei globale preconizate [Xi, 2018 – Munca grea face ca visurile să devină realitate, 28/04/2013]. Tânăra generaţie este, de asemenea, chemată să-şi asume menirea şi să contribuie la împlinirea «visului chinezesc»: „Este o lege a firii ca «valurile din spate ale râului Yangtze să le împingă pe cele din faţă», iar tinerii să-i depăşească pe cei mai în vârstă” [Xi, 2018 – Realizaţi visurile tinereţii, 4/05/2013].

Un alt aspect extrem de relevant al expoziţiei «Drumul renaşterii» îl reprezintă revalidarea filozofiei confucianiste. După un veac de secularizare, Confucius a fost reintegrat în gândirea politică şi în strategia soft power a Chinei. Stau mărturie în acest sens numeroasele Institute Confucius care funcţionează în întreaga lume şi promovează limba şi cultura chineză. Xi însuşi şi-a declarat preţuirea pentru învăţăturile lui Confucius şi nu a ezitat să citeze din Analectele lui Confucius; a călătorit la Qufu (2013) – locul de naştere al lui Confucius – şi a participat la cea de a 2565 comemorare a naşterii lui Confucius (2014). Promovarea tradiţiei a devenit astfel un pivot al diplomaţiei culturale chineze. Acest arc peste timp e un act recuperatoriu al unui spirit care ar trebui să-i însufleţească pe toţi chinezii zilelor noastre. Privirea înspre trecut nu este un simplu exerciţiu paseist, ci este menită să readucă în actualitate idei şi concepte intens exploatate la nivel ideologic şi imagologic: Héxié, 和谐 – armonie; Hé ér bùtóng, 和而不同 – armonie în diversitate; Dàtóng, 大同  – marea armonie, ş.a. Grila de lectură a actualei strategii geopolitice chineze nu poate eluda astfel de concepte.

• Concluzii

Sursa foto aici.

«Visul chinezesc» marchează o metamorfoză în geopolitica Chinei, marchează trecerea de la strategia prudentă a lui Deng Xiaoping, condensată în formula Tāoguāngyǎnghuì, 韬光养晦  – „Ascunde-ţi puterea pentru momentul potrivit”, la cea exaltată a lui Xi Jinping, care animă la „muncă cu dăruire” – Fènfā yǒu wéi, 奋发有为. Printr-un neostoit efort colectiv, chinezii năzuiesc să edifice o naţiune puternică (în plan politic, economic, militar), civilizată (echitabilă, fără mari decalaje între diversele clase sociale), armonioasă (din punct de vedere social), frumoasă (cu un mediu nepoluat). Potrivit lui Xi, cel mai important aspect al «visului chinezesc» este munca, căci „fericirea nu pică din cer şi nici visurile nu se împlinesc automat” [Xi, 2018 – Munca grea face ca visurile să devină realitate, 28/04/2013]. Iată câteva spicuiri, din varii discursuri ale sale, care îndreptăţesc această afirmaţie:

· Vorbele goale dăunează ţării, în timp ce munca asiduă o face să înflorească.

· Oamenii fac istorie, iar munca creează viitorul.

· Munca a modelat naţiunea chineză şi istoria sa glorioasă, iar munca este cea care îi va modela viitorul luminos.

· Ar trebui să ne străduim să promovăm în întreaga societate etica muncii.

· Întreaga societate ar trebui să iubească munca, să fie harnică şi să se ferească de indolenţă.

· Nu există nimic care să nu poată fi realizat prin muncă asiduă.

· Orice realizare din lume este obţinută cu greu. Cu cât viitorul este mai frumos, cu atât mai mult trebuie să muncim mai mult pentru el.

«Visul chinezesc» pune laolaltă independenţa şi interdependenţa şi promovează o imagine de ţară urzită cu migală, inspirată din ideologia PCC («socialismul cu specific chinezesc» – Zhōngguó tèsè shèhuì zhǔyì dàolù), din memoria istorică («secolul umilinţei» – Bǎinián guóchǐ) şi, mai cu seamă, din principiile filozofiei confucianiste («marea armonie» – Dàtóng). Cuvântul de ordine în plămădirea «visului chinezesc» este, aşadar, munca, iar ţelul e armonia. În această cheie este promovată ideea unei ordini mondiale sinocentrice, adică cu Regatul de mijloc (Zhōngguó,中国) între cer şi pământ (Tiānxià, 天下 ).  

Referinţe:

Xi, Jinping, The Chinese Dream of the Great Rejuvenation of the Chinese Nation, Foreign Languages Press, Beijing, 2014.

Xi, Jinping, The Governance of China, I, Foreign Languages Press, Beijing, 2018.

Speech by Xi Jinping at a Ceremony Marking the Centenary of the Communist Party of China, July 1, 2021

*Carmen Burcea este cercetător în cadrul Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I. C: Brătianu” al Academiei Române.